Magdalena Dale

răsar ghiocei
miros de iarbă verde
zumzet de gâze

O variantă, pentru a elimina acumularea de verbe, dar să se păstreze sensul...

Bun venit în stația visării...

în tot acest timp m-au însoțit
simfonia cuvintelor
simfonia culorilor
simfonia trăirilor


Ai compus o partitură muzicală în tonalitatea cuvintelor, a culorilor predominând tonalitatea trăirilor. Sunt sintagme prea uzitate? Cu timpul vei găsi în visele tale cuvinte care să le înlocuiască, cu toate că oricât de uzitate ar fi mie îmi plac cum sună. În afara de asta căutarea originalității cu orice preț se poate înscrie la un moment dat pe linia manierismului...Te citesc cu plăcere! Succes mai departe!

Îmi place nisipul, forma unduitoare pe care o ia în deșert, dar și felul în care primește el mângâierea înspumată a valului la țărm. Sunetele deșertului (pe care le am pe un disc) mă liniștesc, pentru că îmi evocă nemărginirea aurie, bântuită uneori de neliniștea vântului.

și așa se întâmplă și astăzi, pe o plajă a spiritului, nisipul cuvintelor, apa sufletului, lemnul corpului, metalul gândului, toate mi se înfățișează ca o evidență ce necesită atingerea formelor. esențele sunt.

Inspirată mi se pare alegerea ta: plajă a spiritului, nisipul cuvintelor, apa sufletului, lemnul corpului, metalul gândului! Spiritul larg ca o plajă, boabele de cuvinte care alcătuiesc nisipul, apa sufletului mereu unduitoare care dă greutate nisipului, lemnul corpului, pentru că este perisabil și metalul gândului, care trebuie să fie puternic, să reziste intemperiilor vieții. Un înțelept antic spunea că nu trebuie căutată realitatea în cuvinte, ci cuvintele în realitate, esențele mi-aș permite eu să adaug, după ce am citit textul tău...

Felicitări pentru Bogdan Groza, îl citesc de ceva vreme cu multă plăcere și mă bucură recunoașterea oficială a talentului său! Felicitări în egală măsură pentru toți cei care au fost evidențiați și pentru cei care au organizat o astfel de manifestare!

Imagini frumoase, chiar dacă nu le-ai fi pus titlu, ele tot sugerau anotimpul, prin elementul specific fiecăruia, doar în „Primăvara” lipsește elementul care să sugereze anotimpul deoarece soarele mijind prin draperii de nori, poate fi în orice anotimp...
Poate ar fi fost mai bine îl acest sens ca „înseninare” să îl înlocuiești cu „înmugurire”, „cireșii în floare” sau ceva care să sugereze primăvara! Sper să nu te superi și eu îndrăgesc acest fel de exprimare, sunt la început de drum și pe parcurs am descoperit o mulțime de reguli. Dacă vrei să afli mai multe despre haiku, chiar aici pe site, accesează pagina doamnei Maria Tirenescu, acolo vei găsi informații prețioase.

http://www.poezie.ro/index.php/author/10998/index.html

Mulțumesc mult pentru ghiocei! Au putere și fragilitate în același timp, așa cum se întâmplă de multe ori în viață... Crengile așteaptă primăvara și uneori înmuguresc într-un curcubeu al speranței....

Ce frumos au înmugurit cuvintele-sensuri în poezia ta!

porțile tale tac
dar o fereastră deschisă
privește pe sub arcul de piatră


Rămâne mereu o fereastră deschisă spre minunile naturii chiar dacă uneori porțile tac fiindu-le teamă să vibreze la chemare...
Închid ochii și mă învârt într-o primăvara în care toate crengile înmuguresc nepăsându-le de iarna care pândește haină. Mi-am făcut haină de iederă de vis din poezia ta și am fugit cu ea în primăvara mea. Mulțumesc!

Îmi place cum redai farmecul clipei, contrastul dintre vântul care rupe crengi și mugurul gingaș prin constituția lui care se desface înflorind, iar deasupra norii scămoșați, pufoși....
Când apar florile din mugurii timizi începe sărbătoarea naturii și a sufletului.

atât de dor
de tăcerile tale
privindu-mă

Cred că nu există dragoste mai frumoasă decât cea care se hrănește din tăceri... Uneori cuvintele fiind prea uzitate își pierd din consistentă. O privire fără cuvinte este mult mai încărcată de semnificații și atunci tăcerea nu este decât sunetul inefabil al harpei sufletului, când aerul vibrează la unison cu sufletul.

iar dragostei
nu-i cer mai mult
ea este
și îi mulțumesc
cu tine în gând


Frumos și generos, așa cum numai în dragoste întâlnești…

Călătoriile reprezintă una dintre pasiunile mele și ca o consecință firească ți-am citit cu multă plăcere textul. Ai un stil cursiv și un spirit de observație care apropie cititorul foarte mult de atmosfera pe care o descrii, prin toate acele mici amănunte poate nesemnificative, dar care dau culoare și farmec textului...
Poate greșesc, dar eu aș fi încadrat textul la note de călătorie chiar dacă sunt scrise dintr-o perspectivă personală, ea nu face decât să adauge un farmec aparte descrierii. În timp ce citeam chiar mă gândeam că ar fi fost nimerit poate să pui niște poze, ca să constat la sfârșit că și tu ai simțit la fel... În privința asta, după câte îmi amintesc tu deja ai nivel 100, iar pentru a posta poze îți trebuie nivel 105 care se acordă la cerere și este oarecum implicit! Tot ceea ce trebuie să faci este să trimiți un e-mail unui editor pentru a solicita acest lucru. Am înțeles că volumul de muncă al editorilor este foarte mare și deoarece nivelul tău actual îți dă posibilitatea să postezi texte fără a mai trece prin nici un filtru s-ar putea ca această dorința a ta de a adăuga poze să nu fi fost sesizată și atunci este necesar să trimiți un e-mail... Poate te mai oprești în fața hârtiei pentru a evoca locurile pe care le-ai văzut, deoarece o faci cu talent lectura este plăcută ca să nu mai vorbim de prilejul de a cunoaște măcar în felul acesta lumea în care trăim...

Maria, te rog să nu te superi că învățăcelul își spune cu părerea în fața maestrului...
Cred că mi s-ar potrivi instantaneul cu numărul 6
(6)
Conversație:
o stea neînsemnată
lângă luceafăr


La ultimul instantaneu cred că ți-a scăpat primul vers care nu are 5 silabe, de aceea eu l-aș înlocui cu “Pianul dintr-un colț”, dar poate îi schimbă sensul și poate regula 5-7-5 nu este obligatorie…
Te rog să nu te superi pentru intervenția mea!

Maria, îmi pare bine că neînțelegerile s-au rezolvat și ție ți-a trecut supărarea!
Pentru mine, ar fi fost o mare supărare, ca tu să nu mai postezi pe site!
Datorită ție am descoperit haiku-ul și ai avut amabilitatea să-mi deschizi ușa spre această lume minunată. De altfel, am avut norocul să \"deschid ochii\" cum se spune pe haiku-uri scrise de tine cu un netăgăduit talent așa cum o certifică și premiul obținut la concursul organizat la Vișeul de Sus. Îți mulțumesc!

Hermina care fuge făcându-și din zăpada pură dar rece, haină de suflet de teama „nealbeții”, va fi jertfită de mersul firesc al vieții care de cele mai multe ori nu permite „atingeri fără pată”.


hermina se oprește din fuga-i ne-nțeleasă
privește vânătorul și roua-i crește-n ochi
apoi se dăruiește ca jertfa nemireasă
se-mbracă-n împăcarea frumoasei sale rochi
primește săgetată al dragostei deochi

În ciclul vieții, uneori jertfele sunt necesare și dacă “trădarea” vine din preaplinul sufletului, jertfa nu devine inutilă…
Mi-a plăcut imaginea pură a herminei ce se oprește cu “roua” în ochi…. Hermina, prin blana ei albă din timpul iernii simbolizează puritatea care în această strofă este accentuată de “roua” din ochi, picătura pură din zorii unui început!

ordinea, evident graba strică treaba!

La al doilea haiku as schimba la sfârșit ordina cuvintelor ca să se termine într-un substantiv, așa cum este de preferat...

Corbi în pomii goi –
Prin aburii suflării
Piezișe raze.

Pentru ce de-al treilea îți propun o variantă creată pe structura haiku-ului scris de tine:

Vântul înghețat –
Doar preșul sărbătorind
Flutură-n balcon.

Imaginea mi se pare inspirată, cu atât mai mult cu cât kreji-ul din haiku-ul tău împarte poemul în cei doi termeni aflați în contrast: unul înghețat și nemișcat, celălalt în plină vervă sărbătorească.

În primul rand vă rog să mă scuzați, pentru că răspund atât de târziu….

Elena, dacă în interior nu ar fi trăire, s-ar pierde chiar sensul vieții, cel puțin în ceea ce mă privește... Cum spui tu: sensibil empatică te simt și eu. Mulțumesc mult!
Luchi, talentul tău la verisificație nu mă mai miră. Te aștept cu plăcere la un ceai verde fierbinte să privim violeta de Parma care tocmai a înflorit pe pervazul interior al ferestrei, sfidând florile de gheață făcute de gerul de afară. Mulțumesc!
Carmen, onorată de prezența ta în pagina mea și foarte bucuroasă că ți-a plăcut ceva....
Am văzut un disc cu muzică japoneză, dar am oscilat între Ennio Morricone și acest disc, acum în mod sigur îl voi cumpăra. Te urmăresc cu plăcere și îți admir erudiția cu care abordezi de multe ori subiectele în dezbatere. Eu îți mulțumesc!

Se spune că trebuie să mănânci un sac de sare alături de un om pentru a putea să-ți dai seama dacă îți este sau nu prieten! Am citit tot ce ai scris în celelalte eseuri și sunt de acord că folosim cu prea multă ușurință cuvântul, lipsindu-l de greutatea necesară. Eu însămi greșesc adesea folosind cuvântul în mod superficial și eseurile tale m-au făcut să-mi revizuiesc felul de a mă exprima....Prietenii adevărați sunt rari, deoarece ca și pietrele prețioase sunt greu de găsit iar căutarea și cultivarea unei prietenii necesită trudă. Poate nu întâmplător se spune că omul nu are prieten mai bun și dușman mai rău decât pe sine!

Geologie feminină din pietre semiprețioase, dar deosebit de valoroase deoarece reprezintă alcătuirea lăuntrică unei femei....
Lumina lăptoasă și odihnitoare a opalului, zborul unui vis prins într-un ou de chihlimbar, raza verde a smaraldului care ascunde un șirag de perle născute din durere, negrul opac al onixului și veșnica speranță a safirului albastru. Toate tind spre roșu, furând focul mocnit din tăciunii ochilor.... Te citesc cu plăcere, rătăcind printre culorile pietrelor tale.

las neatinse cuvintele. nu știu ce înseamnă azi, fiindcă întotdeauna se prelungește până la o limită când devine ieri sau mâine. iar înăuntru, aici, poate dura oricât.

Când cuvintele sunt neatinse, rămân în interior trăirile care sapă adânc în suflet și urmele nu pot fi șterse de vântul vieții.... Copilul înțelept se caută pe sine în armonia vieții și găsește răgazul de a-și compune propria simfonie. Uneori avem nevoie de un intermezzo în viață, ca un moment de respiro, pentru a putea călătorii mai departe pe apele ce ne-au fost sortite.

Incintantă întrebare!
Nu-mi mai amintesc exact unde am citit că nu vei găsi hotarele sufletului, chiar dacă ai străbate toate drumurile; atât de adâncă este taina lui!
Când cunoști lumea cu sufletul, parcă culorile sunt mai deosebite și poți să auzi muzica vieții, a naturii! Singurătatea nu o mai resimți ca pe o povară, pentru că știi că nu mai poți fi singur niciodată atâta timp cât conștientizezi existența sufletului. Cu sufletul nu te poți mândri, pentru că așa cum spui și tu, nu asta este menirea lui, el doar te face să simți că trăiești, să nu fii un mort printre vii.

Pe măsură ce sufletul devine mai vulnerabil, sporește în el chiar această putere a sensibilității superlative a lumii care îl bîntuie. Și aici nimic nu mi s-a părut mai demn de a-l releva în toată amplitudinea delicateței sale decît acel spațiu interior edificat asemenea unei harfe eoliene unde orice suflare devine cîntare. Unde soarta lumii se mărturisește asemenea unei epopei.

Am luat pasajul care mi se pare cel mai edificator și care poate definește cel mai bine, din punctul meu de vedere, noțiunea de „suflet”.
Foarte frumoasă mi s-a părut imaginea unei harfe eoliene, ca încercare de definire a delicateții sufletului.