Madalina STATE

lasa un anumit neinteles clipa asta a noastra si eu imi cobor peste pleoape valul cuvintelor tale despre noi au sa scrijeleasca primii oameni idiogramele unui dzeu androgin

orasul isi tinea cuvintele ca un brau in jurul caselor intoarcerea in veac prindea sunetul fiintei si-l ingradea intre itele trecutului cei ce nu camatasera nicicand vreunul din simturi se adunau

Aștepta înviorarea ideilor cu stiloul în mână; a scris mult, toată noaptea la lumina lampii cu gaz. Vedea epocile acestui manuscris, stratificate ca un foietaj, dar lipsea crema, picătura de

dă-mi doamne sila cea dintâi când, copil fiind, ochiul meu vedea ca nu e nimic limpede in oameni; si nu-i iubeam doamne si-mi era frică să fac parte dintre ei( de aceea am confectionat măști, ca să

să-i fi răsărit incă din acea vreme pe față chipurile pe care le poarta ca pe niste trofee, chipuri umile întalnite la un colț de stradă, chipuri ce se asteptau cu cea fara de ea si care o

mi-a tinut drumul in vis cu tolba plina de viermi lucioși lașul demon de noapte la sânul zidurilor ceresti crește patima mea rug de rușine pe pleoape am săvârșit cuvintele în aripa ta mort cu

balena eșuta, rămasă fără apa iubirii se intreba când s-a dat de gol ca nu era decât o manifestare fugara a celui din fața ei;fără sa adauge nimic celor care sunt deja, fără sa transforme timpul in

te rog cel fără de rob, tu, atât de liber, să mă primești în vinovăția mea, acolo, unde nu știu decât la tine să mă duc mi-e frig cu mâinile tale pe suflet cu călcătura mereu străină pe

pâna si sa vorbesc e o râpa, lumea asta de straduinte... se lumineaza de noapte cu firul de lumina dresata din ochiul viperei in râpa mea e un foc pentru festinul durerii si mai e si departarea

lastuni incremeniti in fuga ta scoborâre în fântâna grăbită a unui vis

Balerinul meu este poet De aceea mi-a dezlegat mâinile și mi-a spus călătorește oricât vrei Cel care te-a făcut icoană cu mâinile la spate Voia doar să-ți iasă sânii în evidență Că să poată

când scriba țese și scuipă cuvintele bărbaților sprijinul prăpastiei mătase fremătătoare de sine acces a sa part de la punition du temps când strigătul nu doare omul decorticat psihanaliza

Apatia serilor de iarnă urbană Într-un oraș ploios din Nord. Nu ninge ca în copilărie Doar praful alb al metaforei Devine sfințenia vagabonzilor d'esprit Strălucirea lor rece poate aceea a

frigul de iunie de liege zâmbetul căutat affiné între o ploaie și alta când eram petite fille îmi lipeam pielea pântecului de ușa rece a camerei iarna cum aici inima foaie albăstruie de rulat

dezlegarea la noduri se face cu cinci minute înainte minuit pasăre cu pene smulse un scrib treaz în fiecare noapte în inima neagră a aripilor ei în inima neagră a dorinței d'animal

se risipesc ceasurile ca o înțelegere cu care nu mai ai ce face îți vine să o agăți ca pe o haină veche în cuiul de după ușă timpul zilelor ca o culegere vetustă de texte retorice cu

obiectele aveau luciu rece al oricărei înzdrăveniri de ziuă cerul se luminase iar fin d'un monde așa se numea păpușarul când lăsa les ficelles tomber dintre cearceafuri trupul mirosea a

chipul ei stârnit în plină lumină ziua se ține dreaptă lângă cutia cu păpuși nici o frică poate doar tremuratul frunzelor deasupra mai putea desena vreo umbră a încremenit privirea dar

lumina păstoasă blănile pisicilor bine linse simt pe cerul gurii tăietura unui cuvânt obiceiul lamă seacă tu nu linii studiate visele din care extrag universul ordonat al plecării de fiecare

transparența camerei patul îngust corpul meu alb cărțile aranjate ca aseară țin ochii deschiși și mă înstrăinez de tot singura slăbiciune

a venit s-a aplecat peste mărul din care nu mușc liniștea păstrată ca o bijuterie între sâni une gargouille endormie sau fereastră dublă el se apleacă encore lucește pielița aerului dintre

ea trebuia nimic niciun soare nu mai putea aduce copilăria pe masa de plastic se păcălea cu măștile celorlalți își zicea femeie desfăcea picioarele gemea plină de strategii de evadare pe inimă

nesperată incipiența finalului face turnurii serii o cută de acolo schimbăm priviri sau așezăm oboselii crusta liberatoare de timp nimic nu va mai curge decât poate doar sinistrul leagăn al

prin undeva se adunau visele noastre de răzmeriță unii dintre noi folosesc armele cu ochii înfipți într-ai ordinii lor un nou limbaj îi arunca în aer pe împărații civilizației nu ne mai