Te acoperi adesea din cauza dragostei,
fugi, alergi și nu accepți cuvinte,
lasă-mi-te-n brațe, în suflet, rugăminte,
lasă-mi doar secunde să-ți rostesc cuvinte.
Spre cer încercam să mă înalț,
să plutesc spre zări, amurg și nori.
Spre cer credeam că mă înalț,
dar vântul m-a frânt în bucăți.
Mă desprind de lume, de oameni și tine
și zbor spre sfârșit,
Erau primele zile a lui decembrie.
Între liniile colinelor, valuri
de ceață se lungeau până în zare;
altele se destrămau, urcau, se
risipeau... Prin spărtura norilor,
sub o rază de soare, se
Nici flori nu înfloresc pe cer,
nici în suflarea mea, nici în
sufletul meu arogant, nepăsător.
Văd un arbore, un zâmbet,
un răsărit, o amintire pală...
Toate îmi sunt străine.
Spre cine se
Gândindu-mă, se iscau rafale de vânt
și frunzele șuierau aplecate la pământ...
Frunzele de fag foșneau într-un freamat scurt,
în timp ce vârfurile copacilor, mereu în dans,
își continuau murmurul
Afară, ploaia cădea prin ceața alburie și
o frunză smulsă din cununa de lauri a
destinului, parcă plutește în despărțirea ei,
în apusul verde trecător, estompat odată
cu venirea toamnei, cu
Blestematul meu trup ce se năruie.
Al meu trup scăldat în lacrimi,
în seva suavă a unui amurg îndrăgostit
de ceața spintecătoare a vremii de astăzi.
Blestematul meu gând pesimist,
al vorbelor
Îmi spuneam anevoios odată
că sunt singur și-ncruntat,
dar prin prezența-ți feminină,
cu ochii-n ceruri m-ai ridicat.
Îmi spuneam anevoios odată
că-s plecat în lume-nlăcrimat
și-alerg, alerg
Sunt o cale fără margini,
un calvar de urlete și neant
sunt omul singur făr-un nume,
omul care-i solitar...
Și plâng în pașii nopții mele,
plâng sub pătura de nori pierduți.
Acesta-i neantul
Cânt în amăgirea sufletului meu
și această himeră a stării
este doar o mască a nepriceperii,
a rațiunii ce vădește în paradoxuri.
Săvârșesc clipe, gânduri emfatice
trăite în neantul sălbatic
Singur, plutesc în derivă
ca o corabie fără cârmă
și valurile mâniei mele
se revarsă-n marea plângerii,
a tristeții și nepăsării mele.
În noapte îmi plâng ochii
și din ei, valuri de
Strada Veneția era o fundătură,
pe ale cărei trotuare vântul
împrăștia resturi de hârtie și gunoaie.
Zidul grădinii botanice de peste
drum avea un aspect dezolant, tencuiala
crăpată sau
Îți priveam lăuntric ochii
și te simțeam copleșită în tristețea ta
nu visam că încă, îți plâng ochii,
nu știam nimic ce-i în calea ta.
Aveam o teamă în a te atinge,
aveai surâsul tău
Îmi voi dizolva credința,
îmi voi așterne gândul
ca o apă tulbure și liniștită.
Sufletul îmi va fi o așteptare,
oglindă a lumii de astâzi, adevărul,
pesimismul și singurătatea-mi
Același nisip pe care înaintează
Afrodita curge și în clepsidre,
curge și în poalele mării, a
oceanelor nestingherite de nimbul
unui soare sufocant și plin de
melancolie. O, nisip de
Klaes murise tulburat,
singur, trist și-ndepărtat.
Fără început și fără capăt,
o vreme nesfârșită de
disperare și de liniște...
Klaes murise tulburat,
în mizerie, lacrimi...
murise
Seara cădea treptat, bolta cenușie
se întuneca tot mai tare și începeau
să se arate stelele...
Încercam să-mi amintesc de trecut,
dar totul era nebulos. Aproape că
nu mi-am atins destinația
Mă simt zdrobit în urma urmelor mele, a cuvintelor
atât de vag întâlnite în preajma iluziilor mele puerile.
Nu mai sunt un jovial, un extravagant al clipelor!
Simt cuprinderea unui arogant cuvânt
A mai plecat o toamnă,
frunzele s-au estompat,
copaci înlăcrimați cu umbră
de rodină, goi, săraci și-ndepărtați.
Cu plânsul lor pierdut în adiere,
de haina frunzelor s-au dezbrăcat,
batuți de
M