Poezie

Pe la amiază

1 min lectură·5 ianuarie 2010

Mediu

Gândindu-mă, se iscau rafale de vânt

și frunzele șuierau aplecate la pământ...

Frunzele de fag foșneau într-un freamat scurt,

în timp ce vârfurile copacilor, mereu în dans,

își continuau murmurul ca un vuiet,

ca o melodie plină în melancolia ei

auzit dintr-un arcuș de vioară putredă...

Gândul, mai vag decât oceanul,

strălucea astfel în ochii ei

într-o ceață trandafirie. Viața ei

clocotitoare, tumultoasă, era totuși

separată pe vise, clasificată în

tablouri distincte...

Avea un fel de atașament tâmp, plin de

admirație pentru el, de voluptăți pentru

ea, o beatitudine care o amorțea;

sufletul ei se cufunda în această beție

și se îneca, prăbușită, ca ducele de Clarence

în butoiul lui cu vin. Era așa frenezică,

plina de pasiune, de orgoliu, de toate

întâmplările acelea diafane ale unor zile de amurg...

Nu-și mai putea ridica pleoapele. Păreau

croite special pentru prelungile priviri

amoroase în care pupila i se pierdea

undeva în josul buzelor mele, în lumină...

Oftatul meu e toată duioșia ei, toată

aventura unui soare ce străbate un azur

în lumina lui canonizată.

00877

M.P.. “Pe la amiază.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/m-p-0034371/poezie/13922316/pe-la-amiaza

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.