unu doi trei

atunci, într-o zi, mă îndrăgostisem. amestecam gânduri grăbite în cafeaua mea, număram, calculam secundele până când am ridicat ochii. unu doi trei. până la zâmbetul exersat. într-o sintaxă periculoasă dintr-o conversație...cum se zice, casual? logica meu eșua. vorbim metafore, dar ai putea să mă-ntrerupi chiar cu tine cu un răspuns la întrebarea singură la care nu ai răspuns pentru ce? și-atunci, cum să mă îndrăgostesc, ce ironic, îți mai zâmbesc înc-o dată, atotștiutor și platonic în mijlocul unei banalități, mi-am mai aprins o țigară. unu doi trei. știai? lumea trăiește afară. și-apoi, din nou tu. dar nu.