Lory Cristea

mă răcesc oricâte haine îmbrac acasă îmi e frig m-am dezvățat de nopțile geroase când tata mă-nvelea până la bărbie cu plapuma groasă făcută de buni Victoria în casă de câte ori mă

Ascult un licăr izvorât în piept A început încet, încet să doară Rotirea asta-a mea duplicitară Între a fi femeie și poet. Eu sar ca un atlet din vis în vis Și fiecare mă dezamorseză Așa

Din nori de lumină te toarnă ecou În stropii de ploaie, iubirea, din nou Și nu știu de ce toată iarba m-acuză De starea-mi de plantă și haina de frunză. Nu sta la taifas nici cu iedera

Atât de aproape , fără să conteze Însă Câte zări albastre se înșiră Între noi , ca mărgăritarele ce le plâng eu pentru tine și simt acum că se-nfiripă o pânză Cusută parcă de o mână

copil cu sânge verde și somnul violet născut dinspre furtună și viscole năuce clădești în somn castele pe care n-or s-apuce zugravii să le-așeze pe nici un șevalet jur împrejur rotundul tăcut

Literatura o fi-n levitație? Oricum, pare c-a uitat de noi, Sau , poate ne pune la-ncercare, Ca pe niște ucenici imberbi Care-și prind mâinile-n menghină Afișând un surâs tâmp,de

e așa cum îți spun poartă o haină de blană neagră pălărie și mănuși închise-n copci mici de argint cere cincizeci de martini și la urmă un pahar cu vin alb pe care-l bea întotdeauna până la

Venindu-i ceasul să nască Privește crunt spre bărbat ,,De ce plătesc doar eu Doamne Un pârdalnic desFÃTAT?``

Deschizând ochii doar pe jumătate Eu pot să văd doar ceea ce-mi convine, Și să-mi creez din anormalitate O lume înțeleasă doar de mine. În jurul meu se nasc noi edificii Dar eu refuz să-mi

Copilărește-te și-adu-mi degrabă Toți fluturii că toamna nu-i departe, Vreau să-i feresc de micșorarea zilei Sau grozăvia ierburilor moarte. Nu chibzui și fură pentru mine Floarea de colț, așa

Pe cine minți cu-atâta-nverșunare, Copilul orb ce-ți cere o țigară? Bătrânul, despuiat, dormind în gară, Icoana din biserica de sare? Se surpă casa-ncet, din temelie Iar înăuntru- beau, fac

M-am înhămat și eu la carul mare Și doldora de gălăgie-al lumii, Să spun cum pot; când mai încet, când tare Că sunt grăunte din minunea humii. Când pieptul neputând să mai încapă Eu mă trezesc

De n-avem motive de mândrie Căutăm motive de ucis Nici nu știm ce poartă am deschis Dar intrăm, deci vânătoare fie! Nu sunt reguli, nu există plan Nimeni nu suspină, nimeni plânge Și din rană

Urca. Se ferea să privească în urmă la treptele care fuseseră urcate ba cu zâmbetul larg ca o fereastră a unui interior în care se consumă primele zile ale unei luni de miere, ba posomorât- ca o zi

nu parca în dreptul ferestrei mele vecinii nu dorm nici la ora asta și e păcat să mă acuze de ceva imaginar du-te cinci sute de metri la dreapta nu nu nici aici că e lumina puternică știi la

astfel simțeam secundele schimbându-și rotirea lor, întruna, fără sens și spațiul dintre noi acolo-alături se transformase într-un glob imens întâi pe mine m-am văzut ciudată uitasem ce să

Azi valurile nu-mi mai plac Si mintea mi-e plecata , Dar vad : azi , valurile tac Caci nu-s ca altadata ...

mă lași să te sărut... zise bătrânul poet ah! Doamne cum mai semeni cu Yvette același mers unduitor și alunița de pe gleznă simt că mor și ea scria dar mai naiv tu ești sălbatică și ai un