Lory Cristea

Lăsați la ușă limita decenței , Nu vă lăsați seduși de omenie ; Curajul e-un produs al delicvenței Iar tinerețea - o obrăznicie ! Să scoateți , deci , afară din cetate Tot ce e altfel sau nu

eu eram a lui ca un înger al casei alungire a timpului dar el era al mamei sale încă un pic în viață m-a lăsat atunci singură știa că nu mă rătăcesc și mai știa că l-aș fi trimis oricum să

bea vinul acesta de taină în care simți via cum plânge îmbracă-te-n el ca-ntr-o haină și lasă-l să-ți intre în sânge să ieși din imperii de lapte trăite pufos și galactic și cere mâncare la

în urmă-s multe trepte pe care le-am suit de multe ori râzândă de viață, din rărunchi iar alteori fantomă în coate și genunchi în drumul spre blestemul ce-aveam de ispășit un șir întreg de

În seara asta gerul mi-a promis Un bob de sare spre-a-mi spori durerea Candela stinsă-așteaptă învierea De după moartea ce-o să-mi fie-n vis. Odaia mea se-ntunecă deodată Mi-e beznă, rece

Poezie înseamnă rugăciunea mea săracă Rostită în gând Printre lacrimi neînțelese nici de mine Poezie înseamnă dascălii mei bătrâni Care-au săpat la vatra omeniei mele Lăsând ore din viața

ce te uiți prostit cum degetele toate de inerție s-au lipit semnele spre lupanare ți-au amorțit în dinți din ce în ce mai rare nici nu mai ști să minți ai vrut dealul de ceară să-l spurci cu

Nu-ți spun ,,te iubesc`` E un cuvânt plin de praf Dar am pentru tine alte surprize Ca de exemplu: Hei tu! ai grijă Hormonii mei joacă fotbal în prezența ta Și-i simt cum fac: zzduf!, zduf! Pe

sunt os domnesc, bijuterii și dresuri comand la Roma, Viena sau Paris prin almanahe oameni răi au scris c-aș fi la vânătoare de succesuri ,,niște pigmei\'\', tăticul meu a zis ,,lasă că

Pe fata baciului oltean Buliga-l cheamă, mi se pare La București, din întâmplare O vede un american Student și el, la fel ca ea La limbi străine învăța Tat\'su când a plecat de-acasă Din

Ce boli neștiute te-apasă, mereu? Ce leacuri moderne îți trebuie ție, Ca inima ta din cenușă să-nvie? Batrân de istorie... popor trist al meu. Mă duc la izvoare să aflu mai mult Și ochii mă

rămâi într-un tablou pe care nu pot nici să-l arunc și nici să-l mai păstrez imaginea se-ntâmplă s-o visez dar fără a-nțelege-n ea un tot imagini frânte, cioburi disparate, culori arse de

Lăsați-mă să cânt în pieptu-mi geamă O urmă de cărbuni iubiți de foc Un zar rostogolit a nenoroc Lăsați-mă... să nu mă luați în seamă Cum plec și iar mă-ntorc nu-mi aflu loc Și-mi amintesc din

De m-am născut cu-o oră mai devreme Vă rog frumos, deci, voi să mă iertați Că-mi fac de-acum, așa de mari probleme Când pe Bacovia-l fetișizați. Nu pot deloc să-mi adaptez motorul La

o toropise somnul pe-un pat de chiparoase un picur cald de ambră i se scurgea pe buză prin nimbul hainei sale de aur și mătase plutea un poematic albastru vis de muză arhitecturi mărețe

S-au înclinat pereții goi ai lumii Și s-ar izbi în capete, cu sete Dacă n-ar ține piept, pe îndelete Þipătul cald, de facere, al mumii. În umezeala ce-a pornit să-i sape Biserici largi, cu