Lohmuller Beatrice

Cu ochi albaștri mă sfidezi Iar din privirea-ți abătută Îmi dau seama că visezi, Că ești din nou pierdută. Dar ești frumoasă și atunci Când lacrimile-ți curg șiroaie; Și când priviri urâte

În camera de trei pe patru Stă poetul necăjit, Îl frământă gândul aspru De trăiește sau de-a murit. Strânge-al lui condei în mână Și-adună gândurile-și greu, În mult prea slaba lui

O Isuse Domnul meu, ascultă ruga mea! În orice seară o cuvânt din toată inima. Croiește-mi drumul prin pădure, ajută-mă să văd! Mai pune pace-n suflete, că-n lume e prăpăd! Atâția oameni au

Și n-am mai fost pe-acasă mamă Deja de luni de zile; N-am mai văzut a noastră casă Nu te-am văzut pe tine. Și îmi este dor și de bunica Și de-ntrebări cicălitoare, S-aud din nou

Destul de trist, sunt mare acum Și mă gândesc la mama mea, Aș vrea să opresc timpul din drum Dar cine asta nu ar vrea? O văd pe mama, pe bunica, Și mă-ngrozesc din când în

Eu nu mai vreau o toamnă fără frunze Și nici o iarnă fără fulgi de nea, Nu vreau o viață fără tine Ca singură să trec prin ea. La ce folos să treacă și să vină anii Dacă singur

Sunt multe idei nespuse Și gânduri neștiute, Sunt vise deșarte, Amintiri rătăcite, Idealuri pierdute, Vremuri trecute Și clipe uitate Ore stresante, Timpuri urâte Vieți umilite, Gest

De-ar fi să-mi interzici a scrie Ce simt și ce gândesc, Să îmi iei coala de hârtie Să nu pot să zâmbesc... Și chiar și așa aș încerca În minte versuri să compun, Le-aș tipări cu inima În

Eram doar un călător pierdut Și nimeni nu mă știe; Ce-am avut și ce-am pierdut Va fi mereu în mine. Și-n orice tren eu am urcat, Ruta a fost prea lungă; Prea grele bagaje am cărat Ca toți să

Frunze cad din nou și lasă goi copacii, Spre pământul sobru se leagănă alene, Am pășit pe ele și le-au călcat și alții, Pe un covor de frunze un altul se-așterne. Mereu îmi pare

Ce dimineață frumoasă se arată! Teiul bătrân de la fereastră îl privesc Mai are din flori –puține și dacă- Mă uit mai atent -și frunze lipsesc. Toate își au timpul și taina lor! Dacă le-am

Și nu mai cad petale din cer Dar eu mai cred în vis, eu încă mai sper; Și chiar dacă drumul e acoperit cu spini, Voi păși ca printre florile de crin. Și încă o dată cu încredere afirm Că avem

Cât de trist poate să sune vocea unui copil care- Nu poate alege și nu știe aproape nimic și-l doare Că se desprinde de locul în care s-a acomodat? Cât de tristă este vocea unui adolescent

Au trecut atâția ani și toți au fost frumoși; Amândoi am râs, am plâns și-am fost bucuroși; Ce a fost rău și mai urât, am ocolit, am aruncat, De anii care i-am trăit -mereu ne-am bucurat. Mai

Un sfârșit va deschide mereu o ușă Spre un nou început, poate mai bun; Când te simți pe drum pierdută, Pășești oare pe drumul cel bun? Întotdeauna ne-ntrebăm de ce Ni se întâmplă numai

M-am tot gândit la ce a fost între noi Și nu știu nici acum cum să o numesc, Să fi fost un vis sau poate-un dans în doi? Dar ce a fost, este oare bine și firesc? Nu știu. Spune-mi tu căci ai

Îți dau pe veci inima mea Pentru că vreau să ai grijă de ea. O las în siguranță la tine Să ai grijă de ea și de mine! Și-n zilele cu nori și ploaie, Când în viață nu ai soare Resimte clipe de

Când vine seara iubite, Cu dor în brațe te strâng, Și în brațele-ți muncite Eu uneori, mai plâng. Și suspin la pieptul tău, Ascult o inimă cum bate; Și vreau să rămân mereu În brațele-ți moi

De ce nu știi să prețuiești nici timpul, nici pe tine? În orice clipă poți să pierzi ce ai mai scump pe lume; Și-n orice ceas mai ai un timp să schimbi viața ta, Dar nu vezi șansa ce mereu a stat

Și ninge cu petale de crini și trandafiri, Aș vrea să mă așez pe albul tău covor, Dar viața m-a oprit eu și Dumnezeu știm Și doar am admirat un vis multicolor. Și simt mireasma florii cu care

Întotdeauna am sperat Că viața-mi va fi mai bună, Și nicicând n-am încetat Să te mai țin de mână. Au fost ani frumoși ce-au fost; Au fost, dar au trecut. De câte ori ai plâns sfios Am plâns

Au trecut atâția ani Și-atâtea primăveri s-au dus, Și din prieteni am pierdut; S-au dus câțiva, acolo sus! Și an de an, urmat-au cursul Anotimpurile toate, Venit-au și s-au dus cu rândul Pe

Să nu îți fie dor de mine Și nici de timpul ce-a trecut, Să nu te mai gândești la mine Ce-a fost cândva e doar trecut! Va fi ușor să uiți trecutul Dacă nu te-ntorci mereu În urmă cu gândul,

Este-o poezie pentru tinerii Ce fără-ndoială, nu știu a trăi; Și niciodată frate, nu gândesc prea bine Ei condamnă lumea, pe mine și pe tine. Acei golani ce stau pe stradă Și cu pasiune, trag