Liviu Nanu

La mulți ani Sorin! Și toată inspirația lumii să fie cu tine.

Alin, plictisul vine din altă parte. Dar oricum include și ce spui tu, ai nimerit. Onorat de trecere.

Și mie mi-e milă de animale. De aceea prefer să cumpăr cîrnații din alimentara, nu să-i fac la botul calului pardon, porcului. Lăsînd gluma la o parte, povestea ta e interesantă dar cred că trebuie dezvoltată.

Da, Nicolae, ai dreptate, e un pseudoportret. Sau antiportret. sau pur și simplu o schiță de portret. Niște tușe.
Lucian, din cînd în cînd mai îmi iese și mie. Să-ți spun un secret: și mie îmi place:)
Onorat de vizită.

Geta, ai dreptate. De regulă vine și a doua zi.
Bogdan, dacă aș fi invidios te-aș invidia pentru replica ta \"antipoetică\". E bună de volum, crede-mă.
Ah, Elena...noi singuri ne ștercem cuvintele. Sîntem niște structuri care, pe măsură ce trece timpul peste noi devenim transparenți, pînă la invizibili. Ca și cum ne-ar șterge cineva (cine oare?) cu o gumă. Ideea asta am mai folosit-o într-un text, destul de recent.
Carmen, încă nu te-ai prins? Sînt un clasic în viață. Mă citează chiar și revistele din America :)
Așaaaa...domnu\' Mitică. Făcuși matale o iepigramă despre poiezeaua mea...frumoasă, deh...prinseși esența:)

Cristina, te rog să-mi scuzi gafa. Eu mereu le confund. Televiziunile adică. Mă ierți, da? mă ierți?

Lavinia, chiar aseară îmi spunea un prieten (și eu eram de acord) că-i plac mai mult lucrările schițate decît cele finite. Prietenul e artist plastic, (Doru Drăgușin) dar cred că e valabil și pentru cuvîntul scris. Am vrut doar niște linii, onorat de trecere și comentariu.

Vă rog să corectați la subtitlu, lipsește un \"t\". Mulțumesc.

Interesant experiment. Suferința duce la poezie, cum spunea și latinul. Strofa a treia parcă ar mai trebui lucrată, sună a catren de jurnal de liceu.

Frumos cochetezi cu timpul. Mi-aduc aminte că în tinerețe aveam și eu o poezie, parcă Antisentiment în care încercam chestia asta dar nu mi-a ieșit așa frumos.

Felicitări! Cred că ar trebui să fie un spațiu special destinat cronicilor de carte și notelor de lectură. Ca să poată omul găsi mai repede ce-l interesează.

Foarte sugestivă, ca un pastel. Aproape haiku.

Dorule, pentru că nu mai am adresa ta de mail, sau e rătăcită cine știe pe unde, îți trimit aici invitația de a participa la Cenaclul Mileniul 3, organizat de Asociația culturală Mileniul 3 din Roșiorii de Vede și www.poezie.ro, acțiune la care participă autori de pe site (și nu numai) din județele limitrofe dar și scriitorul Florea Miu. Dacă te hotărăști să vii te rog să iei legătura cu el sau cu Mădălina.

De la iubire pînă la iertare, trăgând un lanț liric printre maci și pietre de rîu, poezia ta are o sensibilitate aparte și , așa cum spune așu Lucian se recită foarte bine.

Cred că fiecare strofă poate exista independent, fiecare în parte e un fel de concluzie. Mie mi-au plăcut toate în special ultimele două.
La mulți ani!

Stimate Ioan Lila, vă mulțumesc pentru efortul de a trece peste neînsemnata mea creație lirică și pentru atenționare. Observ că lectura lui v-a produs o stare de bună dispoziție și mă bucură faptul că umilele mele versuri sînt așa hazlii, deși textul nu s-a vrut a fi de umor. Vă rămîn îndatorat pentru timpul pierdut în analiza poeziei mele și sfaturile dumneavoastră vor fi pentru mine ca un fir roșu călăuzitor.

Nu am avut deloc impresia că ești ironic. Defectul internetului că nu ne putem privi în ochi :)
Am să-ți redau mai jos un fragment din B. Croce, citat de mine și cu altă ocazie. Mi se pare lămuritor și interesant.
\"Opera cu imperfecțiuni nu este tot una cu opera urâtă, operă care nu se naște ca poezie, iar dacă trăiește, trăiește prin alte mijloace; ci este aceea născută ca poezie, creatură cerească ce poartă pe hlamida ei semnele trecerii pe pământ. Poetul (ca și omul moral, a cărui acțiune nu este niciodată lipsită în întregime de impurități) suferă din pricina imperfecțiunilor pe care le observă în opera sa și ar vrea să le înlăture până la ultima; el visează mereu să o trimită în lume (…) „înveșmântată într-o albă mantie”, strălucind de puritate în ochii privitorilor din „fiecare ținut”. (…) În poezie nu se întâlnesc numai imperfecțiuni care, prin definiție, se pot îndrepta, și sunt de cele mai multe ori efectiv îndreptate în cursul travaliului și în reluările momentului creator, ci și elemente nepoetice și de neîndreptat, care nu trezesc în cititor, cum nu treziseră nici în autor, neplăcere și reprobare, ci sunt privite cu un fel de indiferență. Aceste sunt părțile structurale sau convenționale, care există în orice operă poetică, când abia vizibile, când bătătoare la ochi, mai cu seamă în operele de mare întindere și complexitate. Un exemplu foarte cunoscut de asemenea părți convenționale și structurale sunt acele adăugiri și umpluturi pe care francezii le numesc chevilles și italienii zeppe, pe care Galileo le numea intarsiature, iar Gino Capponi „părți aritmetice”, părți care se amestecă între cele poetice. (…) Care este, de fapt, originea lor? Necesitatea de a păstra unitatea ritmică a expresiei, chiar sacrificând pe alocuri sunetului coerența vreunei imagini; sunet care este în fond el însuși imagine adecvată motivului poetic.
Se obișnuiește uneori să se arunce vina acestor pretinse defecte asupra „rimei”, marea seducătoare și corupătoare, și pentru a evita expunerea la această tentație și riscul de a-i ceda, se propune versul fără rimă, versul „alb” sau cu rime care să apară după bunul plac, fără vreun loc prestabilit; alteori, vina e pusă pe seama metricii înseși și a strofei închise, și se propune întrebuințarea așa-zisului „vers liber”, fără simetrii și corespondențe de măsură și strofă. Dacă versurile albe, strofele deschise, versurile libere vor fi animate de un suflu poetic și își vor afla propria lor necesitate și lege, vor fi totdeauna silite să accepte unele umpluturi, zeppe și intarsiature; dacă însă vor fi, așa cum sunt de obicei și cu precădere compozițiile în vers liber, reci născociri intelectualiste, este de așteptat ca ele să recurgă și în acest caz la umpluturi, cu deosebirea că vor fi umpluturi urâte ale unor lucruri urâte, și nimeni niciodată nu le va adresa surâsul – mai mult decât indulgent, de consimțire – adresat „umpluturilor” practicate de poeți și definite drept „grațioase defecte”. Într-adevăr, la poeți aceste „umpluturi”, cerute de armonia expresiei, nu sunt nici frumoase, nici urâte în sine, deoarece nu sunt altceva decât simple puncte de sprijin pentru efectul poetic.\"

Dan, după Capponi, citat de Croce în capitolul \"Opera cu imperfecțiuni\", în majoritatea textelor poetice apar așa numitele \"părți aritmetice\" din necesitatea păstrării unei unități ritmice a expresiei. Sînt <>, \"chevilles\" de acre aproape nimeni nu scapă. Așa e și cu strofa a 3-a, citată de tine, mai precis ultimul vers care nu face decît să explice oarecum (rușine mie) ce am vrut să spun în celelalte trei. Nu am găsit (deocamdată) altă soluție. Dar aici, fiind un atelier, sugestiile și părerile colegilor îmi sînt de ajutor așa că îți mulțumesc pentru trecere și semn. E un fel de sonet atipic, am lăsat prozodia pe locul doi, și am contat pe un efect vizual.
Miruna, nu sînt mulți cititori, dar nu asta contează. În prima fază nu am permis comentarii și probabil și asta a influențat. Eu mă bucur și cu aceștia față de care îmi cer scuze și sper ca ei să nu fi regretat deschiderea acestei pagini. Onorat de prezență.

Finalul (adică ultima strofă) face toți banii. Nu că i-aș și avea...

La mulți ani Camelia! Și tot la fel de multă inspirație.