Leonard Ancuta

ca întreabă lumea pe net, e prima intrebare, ce sex are. cat despre discutia noastra zic asa: îmi plac buburuzele, deci sunt sensibil, adica am si mila. nu te fierb în ulei la 230 de grade, folosesc ceva mai bland. la cate grade crezi ca fiebe poezia?

parca e chat gbt

chiar daca e ultravintage, classix, si tu ma iei cu nervi, cu aluzii despre poezia pierduta a copilariei, eventual scursa prin furtunul de la mașina de spălat? pic de mila n-ai!

Esti infatuat. Cum sa il pui pe creanga la offtopic?

eu zic sa mai citesti o data. Nu e deloc text pentru copii, poate e scris in maniera respectiva, dar cum e cu strada cand ma bătea tata 7? o fi tot pentru copii?

postate, constat ca scrii ca un angajat la stat. distractiv dar fara problema, fara adîncime, iei in ras poezia, asta nu prea imi convine.

unde e nichita, unde e emily?

acest poem e o lectie de poezie. sunt curios cati identifica sursele de inspiratie in afara de cele precizate.

o rastalmaceasc aici ca sa nu creez cine stie ce probleme de xenofobism. eu fiind oltean, e clar ca nu ma vorbesc de rau. conteaza insa morala. cum iti dai sema ca un om e oltean? de la departare pare om, dar cand il cunosti stii clar ca e oltean.

de alte discutii, nu pot decat sa ma bucur de apreciere si uite, am continuat pe directie. adica poti citi textul urmator.

fiinta prin ceea ce i se opune: fiinta si devenire, fiinta si aparenta, fiinta si gandire

ca sa adaug din alta gandire, nu a mea iaca ceva:

Recitind Rostirea filozofică românească (1970) a lui Noica mi-am zis că dacă ar fi știut și țigănește și nu s-ar fi concentrat maniacal asupra germanei lui Heidegger, multe din mirările lui Noica ar fi fost mai puțin forțate sau naive.

Iată un exemplu: lăudând frumusețea lui întru, supraviețuire în românește, în paralel cu forma scurtă în, a latinescului intro, Noica nu știa, se vede, de țigănescul andar sau andre. Așa cum românescul întru coboară în linie dreaptă din latinescul intro, la fel țigănescul antar, andar sau andre (în graiul căldărarilor) coboară direct din sanscritul antar (și tot andar e și în hindi de astăzi din India). Latinul intro este identic, cum știm, etimologic și structural cu sanscritul antar. Intro latinesc a rămas întru în românește, antar sanscrit a dat andre în țigănește.

Întru, spune Noica, „indică pătrunderea în ființă”. Dar, i-am putea argumenta, la fel și andar. Înlocuind termenii în textul lui Noica, putem astfel spune că “prepoziția aceasta arhaizantă, andar (întru) este o vocabulă filozofică de prim-ordin”. Țiganii spun astfel: aj das andar an e kangheri, cum românii din vechime admirați filozofic de Noica ziceau: el intră întru biserică.

Și, tot de la sanscritul antar, țigăneasca mai are în paralel și folosită alternativ și prepoziția scurtă ana. Așa cum româna, pe lângă întru îl are și pe în. Ba chiar, țigănescul andar este uneori mai arhaizant decât românescul întru, pentru că țiganul poate spune: Miro Devel, savo hal oté andar o Ceri, dar aici în română nu se poate spune Tatăl Nostru care ești întru Cer, ci doar, banal, în cer.

Nimeni nu s-ar extazia însă în fața țigănescului andar, nimeni nu îl laudă metafizic pe andar pentru că urcă până la sanscrita Vedelor. Criteriul ales de Noica era așadar subiectiv și particularitatea intrinsecă a limbii române de a reda sensuri ascunse ale Ființei era doar imaginată de Noica după modelul lui Heidegger.

Heidegger întru Logos și Ființă

O să rezum aici pe scurt filozofia lui Constantin Noica, mai precis răspunzând întrebării dacă Noica, singurul guru postbelic autentic pe care l-a avut cultura română, a făcut altceva decât să-l românizeze pe Heidegger.

A spune că “nu a făcut altceva” decât să-l românizeze pe Heidegger nu înseamnă însă a diminua importanța lui Noica, căci el a deschis ochii și urechile multora în fața potențelor limbii, ca să nu mai vorbim de activitatea lui pedagogică, de îndrumare a tinerilor (Liiceanu și Pleșu) spre Platon și Heidegger, spre greacă și germană.

Mai precis, Noica a transmis pe românește că nimeni, absolut nimeni nu poate avea acces la esența filozofiei, rezumată în istoria ei de cei doi poli care au fost Platon și Heidegger, fără o inițiere, fie și elementară, în limbile greacă și germană… sau, ca vorbitor de română, fără a trece prin Noica și prin felul în care el disecă rostirea.

Nu e nimic misterios sau ascuns în această influență a lui Heidegger. Noica efectua vulgarizarea lui Heidegger în românește pe față, deși fără să o sublinieze, iar Heidegger e prezent în filigran în tot ce scrie el. (Asta, cu toate că Sorin Lavric a putut scrie un text, intitulat Reticențele lui Noica față de Heidegger, în care încearcă să găsească minuscule divergențe, deloc convingătoare, între Noica și Heidegger. Noica a și asistat în Germania la unele prelegeri ale lui Heidegger, sau, în orice caz, pe când încă în viață el a lăsat să se răspândească această legendă. Dar, că a asistat sau nu la conferințe, asta nu schimbă nimic din aceea că tot ce a scris Noica este heideggerianism transpus pe românește.)

Logosul și rostirea filozofică

în mod normal, pare ca ne indepartam de poetic, dar de fapt aici e poeticul. fiinta in cresterea sa, fiinta in contradictie cu sine, autodepasirea. prin poetic trăim dincolo de ce traim, de mizeria interioara, de omul care suntem, de sperantel pe care le avem, de promisiuni neindeplinite, de pahare nebaute, de femei nefutute, si tot asa. poeticul substituie o realitate exterioara cu una interioara si o aduce in realitate prin vointa, prin puterea de a fi. (O TEZA CARE POATE FI PARTIAL, CONSIDERATA NAZISTA, DESI E SUFICIENT DE UMANA, NORMALA). in rest ce sa zic, eu consider ca scriu canticele frumoase de adormit furnici si viermi, pe ici colo mai rasare o luna, o cititoare, un nou glob de soare.

nu mai pune apa in vin și nu mai asculta patricia kaas in afara limitei impuse de femei. introducere in metafizica incepe cu o propozitie memorabila, daca se vorbeste despre nimic, nu inseamna ca-i facem si nimicului un loc?

nu prea inteleg ce vrei matale sa spui, dar gandaci suntem toti. existentialismul ne face pe toti, chiar si kafka. modul esential al omului este aruncarea sa in lume, asa spune heidegger, și felul care defineste asta este frica, angst. tot heidegger, dar si noica spun ca un fel de a fi in lume e sporavaiala, gandirea si vorbirea colocviala, fara a folosi adancimi, cum observai si discursul matale de mai sus, gen socializam cu directie, adica barfim, nu gandim. nu sunt un specialist, poate in alte emisfere, cea nordica, dar in aia sudica unde cresti matale, a avea gandaci inseamna sa fii trăit viata. ca am stat destui ani la camin in care aveam insemnati gandacii cu carioca pe spate ca sa stiu care sunt ai mei. dar probabil ti se pare mult prea ales faptul ca doua vorbe mestesugite fac putina tematica, btw, am impresia ca fie nu bei deloc, si aplic regula in care nu am incredere in oamenii care nu beau, fie bei prea mult, si atunci aplic tot regula de mai sus. ca si logica are o limita.

in primul rand sa nu ne indepartam de subiect. Nu judecam omul, ci ideile. Ce facem acum îi acuzam pe Socrate și Platon de pedofilie? Asa era obiceiul atunci, daca nu crezi reciteste Banchetul. Asta nu inseamnă că ce a rămas de atunci are mai putina valoare. inca o data, aici se discuta Poeticul, nu omul. Nu te lasa orbita de părerile unora sau altora, nu e niciunul dintre ei peste heidegger sau peste sartre, altul, care avea si el privirile intoare catre comunism, socialism, si ce sa vezi si pe astea le-a blamat lumea, dar zic sa ne oprim la idei și nu la ideologie. stau in casa cu un fan georgescu, ce sa fac, sa ma dau in strada pentru asta? oricum o sa ma dea el curand. dar pana una alta vorbim de poetic si poezie nu de semitism si contra lui. daca nu stiai, diferenta dintre o pizza si un copil evreu e ca pizza nu bate cu pumnisorii in geamul cuptorului. asta e poezie, nu antisemitism.

ai scris efectiv un comentariu, documentat, limpede si fara șto-urile caracteristice. l-ai uitat pe thomas mann, alt susținător al curentului, dar nu conteaza. cum spuneai, cum crede și gandeste toata lumea, una e opera, alta e omul. in romana e o vorbă, facem ce spune popa, nu ce face popa. si de aici multe, ca avem atîtea cazuri, scriitori sinucigasi, scriitori criminali (chiar si prin imprudenta, cum a fost burroughs), și e atata varza de spalat pe subiect ca pica serverele. mie mi se pare ca e deja o mila departare de la subiect, adica de la poetic, acel ceva care ne motiveaza pe toți, macar cei care ne-am strans aici. nu sunt sigur, dar noica, elev si discipol al lui heidegger spunea că poezia e calea spre adevăr, pentru ca poezia adevarata nu minte. poezia e fantana ta interioara cu apa rece, din care bei mai intai tu, apoi ceilalti, in fata lor, sa arati ca nu e otravita. asa tin minte, din cursul lui liiceanu, altfel si el propovaduitor al lui heidegger, traducator al lui, predicator al lui, ca am fost la cursul respectiv, si in orice alt caz, cum spunea un alt poet, pot sa te futa si cainii poeziei în cur, nu e zoofilie, e poezie.

nu am adresat multumiri, pe de o parte pentru provocarea facuta prin postarea ta, care chiar mi-a placut, pe de alta parte pentru aplecarea asupra textului meu.

îmi aduc aminte perfect de serile din Club A unde eram amfitrion, cu toate ca înca abia ma legam la sireturile poetice, si totuși nu eram ignorat de nimeni, la ce nume au fost acolo, si nu dau exemple.

am facut un mic experiment, invitînd și un prieten să vedem cum se transpune textul dvs pe poemul meu, precizez ca am avut nevoie de ajutor specializat, nu sunt unicul autor a ceea ce urmeaza. dar asa cum spuneam, poate fi o lecție pentru cei care speră și aspiră și neapărat au nevoie să transpire, pt că asta e concluzia mea.

cum locuiește poeticul

am încercat să fac un experiment, un fel de analiză, despre cum se poate aplica poziția lui heidegger, în textul de mai sus. așadar, avem:

1. Locuirea în absență
Poezia e construită pe o absență vitală – nu doar a persoanei, ci a aerului, a luminii, a posibilității de a trăi. Fiecare imagine este un spațiu locuit de lipsă:
„fără o amintire cu tine, fără o imagine a ta / nu pot respira”
„trăiesc cu vidul din becuri / dar nu suport lumina”
Asta e paradoxul: ești înconjurat de surse de viață (lumina, aerul, chiar amintirea), dar ele nu mai sunt „accesibile” – sunt goale, stricate, interzise. Poeticul locuiește în acest spațiu suspendat între neputință și reverie, între real și fantasmatic.

2. Respirația ca metaforă a existenței
„Nu pot respira” devine mai mult decât o expresie a suferinței – e o reconfigurare a întregii relații cu lumea. Respiratul, în poezie, e condiția de posibilitate a ființei, iar lipsa respirației e lipsa ființei-împreună.
Aici intervine poeticul: îți construiești „plămâni” alternativi, surse adiacente de oxigen simbolic:
„respir printr-o pungă de hîrtie”
„respir prin țigară”
„respir pe plînsul unui melc”
„îmi face respirație gură la gură trosnetul mobilei”
Respirația devine o metaforă a supraviețuirii în absență, a căutării unui substitut afectiv sau senzorial pentru celălalt. Poeticul e în improvizație, în tentativele de a construi sens și aer din nimic.

3. Corp poetic: umbră, branhii, coarde
Un element foarte puternic este corpul mutat în alt registru:
„umbra mea are chipul tău”
„am făcut branhii, mă oxigenez cu uitarea”
„sunt anaerob ca un chitarist care respiră cu mîinile pe coarde”
Aici, poeticul locuiește în corporalitatea modificată – suferința modifică fiziologia. Ajungem în punctul în care dragostea neîmplinită reconfigurează biologia, dar și imaginarul. Se locuiește într-un trup poetizat, metamorfozat.

asta e o expresie în engleză pe care o învățai azi. cumva un fel de a spune că mie nu îmi dă mie lecții. e dreptul tău să accepți sau nu părerile altora, dar mi se pare incorect ca primești doar laudele fara sa primești și critica. ba mai mult, te eschivezi, aduci explicații, etc. tu nu accepți sub nici o forma ca greșești, chiar daca aici, pe text, sunt doar lucruri minore. dar vad ca te inflamezi usor și acest lucru poate nu e cel mai bun pt un dialog. nu ești sub nici o formă singurul avatar al adevarului, pune-ți problema ca gresesti si e normal sa accepti asta. ca altii sa te poata accepta imperfecta, pentru ca perfecțiunea nu intereseaza pe nimeni. și bunicul spunea graniți, bunica spunea garniți, dar asta nu înseamna ca e corect, plus că nu exista context. pe de altă parte am văzut cum l-ai repezit pe stanică, nu e iarăși corect. nu e stanică vreun guru, nici eu nu sunt, dar părerile sunt păreri. unele contează. nu am vazut să ții cont de vreun comentariu, o critica, a nimănui. asta spune că nu ești deschisă la dialog și nici să accepți că suntem toți imperfecți, dar asta ne face frumoși. mai lasa și de la tine, că nu e pe bani.

ai un poem frumos si coerent aici, condus bine de șa început la final. aș elimina punctele de suspensie, mi se pare o tehnică stangace, de începător. atenție la graniți, corect granițe și de asemenea ar suna mai bine fara inversiune aici - Prin casa mea trece acum parcă un tren.
altfel poem bun, cu emoție.