Leonard Ancuta

tu esti ca inotatorul fara apa, dar faci sarituri extraordinare.

ma distreaza starea ta de deteriorare, tocmai citeam cum yves montand a cantat cu johnny raducanu in carciuma, asta una al doua, ca faramita lambru pe vremea cand canta cu maria tanase vorbea la telefon cu sotia si ii spunea ce sa puna in ciorba si tanase zice sa puna si putin cacat si lambru, nonsalant ii zice sotiei si pune si putin cacat ca vine si maria la masa.

și cam atat.

.

dar aici nu e rau, e mai bine stapanit, controlat. cumva ai reusit sa creezi starea dar sa-i dai si putina valoare, ca un pictor insistent pe detalii. as avea de carcotit ici colo, dar stiu ca e inutil. mai bine iti las o stea, sa nu crezi ca am ceva cu tine.

aceleași adevăruri plate puse in forme de fursec poetic. poate crezi ca ai descoperit focul înghețat dar și acesta exista.

si dezamagirea cîte viață netrăită, cîtă iubire, neiubită.

ibcredibil de gol

va spune. eu cred ca varianta mea e mai buna.

înstrăinarea mă ține-n pădure
Unde ești, tălpile mele nu te-au pipăit?
frunzele tinere, pe trupuri de gângănii târzii împing, cu piciorul,
și mi-s dragi ca o mamă, le protejez
invelită cu pielea, stau în ciupercăria otrăvitoare
Nici melcul nu mănâncă

deasupra un soare înțelept
tace și zace
tata dădea cu furtunul acasă

Îmi place mai mult noaptea, noaptea sunt mută
Din scorburi, o iepuroaică iese o dată la trei zile pline
O urlă puii
Și îmi spun că totul are un sens,


Ce vechime să aibă Pun întrebarea
jumătatea de măr nu se mai potrivește cu cealaltă jumătate de măr
Și atunci cred că vreau să dansez puțin

să privim vaporul cum își taie ancora
În toate există cuțit,

femeia nebună priviți-o se îndreaptă spre marginea satului
Are hainele rupte și doi ochi blânzi glezna subțire cu brățară de argint căzând drept pe os
Care se topește, încet
Ca zăpada

Nu mă mai iubi pentru că este mult prea târziu, peste toate, în lume

ca ai primit o steluta sau ca s0-a discutat mai mult decat era cazul. poemul e prost desi ar avea sanse sa fie bun. am explicat mai sus de ce, dar ca sa fie clar, poemul inca e prost. hai sa fiu mai bland, nereusit sau perfectibil.

dar libelula pe paine e a mea, libelula de paine e a autoarei de fata. altfel multumesc pentru aceasta mica lectie de zoologie.

poezia poetica, sau cam ce scrii tu. ai un raspuns critic mai sus, il analizezi bine si vei vedea ca am dreptate. si nu e nimic rautacios in asta, imi plac multe lucruri la tine, mai putin lipsa de asumare si logica. uneori sunt fașnete și astea, dar devin obositoare in timp.

nu iti spun nimic cu rautate si nici sa ma bag in seama. incearca sa discerni intre ce visezi si ce e realitate, adica ce vad eu, compara-te pe tine, cea din vis cu cea pe care o citesc si lasa, la naiba, infectarea cu poezie, ca te indeparteaza de scop. stiu ca simti poezia, dar nu e suficient. trebuie si un calapod mental, intelectual, asa ca la poezia clasica - da, si poezia in vers alb are canoanele ei - asadar una e sa vorvarim si sa numim asta poezie pe o stare poetica indusa, alta e sa facem act de creatie si sa fie artistic.

nici nu-ti dai seama cate ineptii sunt in poem, unele suna bine, altele rau de tot. initial am citit, ca asa functioneaza mintea mea, libelule PE paine, acum titlul ma duce cu gandul la fainurile de insecte, au iesit deja pe piata. inca scumpe, lumea oricum prefera de garu, e 3 lei. poemul sufera odata cu ea, asta se vede si cumva asta face sa para poezie, dar eu, hatrul și criticul de duminica spun ca mai are de mancat cateva gogosi proteice din faina de lacusta pana ajunge poezie.

trebuie sa stii logica sa o poti evita. e cum inveti sa cazi de pe schiuri sau de pe bicicleta. poezia ta, - îi spun poezie pt ca sunt ceva lucruri de apreciat - e doar o galceava de cuvinte si are nevoie de ion să ne culce.

hai sa facem analiza pe text – atentie, persoanele cu probleme urinare sunt rugate să se abtină, urmează violente pe text

nu nue nimic parodic aici, am dat apa la moara sa moara atentia tuturor. pana si autoarea e depasita de situatie, se mai si preface ca nu intelege.

De dorul tău, înstrăinarea mă ține-n pădure – versul asta e redundant prin ce urmează, mai ales ca versul doi il contine si e mai puternic
Unde ești, căci tălpile mele nicicând nu te-au pipăit?
Pe frunzele tinere, pe trupuri de gângănii târzii, ieșite afară – iesite afara e si in plus e si baba batrana
Le împing, cu piciorul, și mi-s dragi ca o mamă, și le protejez
Mă învelesc cu propria piele, stau în ciupercăria otrăvitoare
Nici melcul nu mănâncă
De deasupra un soare înțelept ca un furtun de apă roșie – pe bune, ce comparatie e asta? își lasă căldura, în frunze
Și tace și zace, solitarius roșu și gri – asta iar e surplus, numai asa de dragul zicerii, rosu si gri de parca facem moda
Și tata dădea cu furtunul acasă... – uite cum doar versul asta poate face sa dispara tot de dinainte
Îmi place mai mult noaptea, pentru că noaptea sunt mută
Din scorburi, o iepuroaică iese o dată la trei zile pline
O urlă puii
Și îmi spun că totul are un sens, în vechimi.
Să taci... Madame Naii, nonsens
Ce vechime să aibă o muncitoare durdulia se-ntreabă
Privind la furnică cine e durdulia? ce vrea ea de la simțul meu poetic?
Sau ce sens să găsesc dincolo de cuantele întrebărilor - cuante? aproape rîd.
Răsucită spre nevăzuta infinitate – alta fantasmagorie poetica sau nu, daca era vazuta oare cum era infinitatea, nu mai incapea in ochi?
Pun întrebarea
Numai că jumătatea de măr nu se mai potrivește cu cealaltă jumătate de măr
Și atunci cred că vreau să dansez puțin
Mă fac măr
Din nou
Însă, mi-e frică de un cuțit. – un cuțit anume, cu nume și adresă?
Să mai încerc să fiu măr, adamică dilemă și atunci? – adam era gol, n-avea cuțit
Dar să privim vaporul cum foarte ușor își taie ancora, de la frânghii
În toate există cuțit, și în împreunări însă și între îndepărtări – între îndepartari sună ca si cum ai putea da cu var si sa scrii că aici, intre indepartari e un spatiu gol pe care doar poetii ca mine il simt, altfel nu exista
Un nebun sau o gospodină mereu – un nebun si o gospodina e bun, e titlu de roman
Taie puiul în două
Femeia nebună priviți-o se îndreaptă spre marginea satului ( nu am spus-o inca dar lipsesc tone de virgule)
Mi-e, câteodată, milă de ea
Are hainele rupte și doi ochi blânzi în cap care se rotesc (bine că nu are ochii pusi aiurea, prin alte organe)
Pe când glezna mea este subțire cu brățară de argint căzând drept pe os – putina cacofonie nu strica
Care se topește, încet
Ca zăpada
Nu mă mai iubi pentru că este mult prea târziu, peste toate, în lume
Brățara mai zăngăne, încă, în praf...
Toate se învechesc, ca și prada de scorțișoară din lume
Sunt hărți, care duc depărtarea în mine și o pot descifra
Cum mai se simte din scorbura bătrânului arbore
Dar tu nu înțelegi din aceasta nimic
E un soi de dolce far niente – farniente e o localitate, se scrie impreunat
Care mă trage în peșteri cu gologani vechi de aur
Acolo este un izvor
Susură
Când ești însetat, ce e mai bun, aurul, apa
Să bei și, apoi, poți să ieși și afară din peșteră unde oameni te-așteaptă. –nu vad legatura cu titlul, dar hai, cu platon inainte


|

cand o sa ma trasneasca pe mine gelozia poetica, probabil mă las si de poezie si de iubit. cu siguranta diluare e doar un cuvant dulce, menajant, dar asa cum am spus, avem de a face o o insula inecata.

o parte e frumoasa, restul e balast si nici macar unul necesar. probabil nu te poti abtine, dar macar incearca sa te straduiesti sa scoti poezia la suprafata si sa elimini surplusul. ai fragmente f bune, innecate și e pacat.