inimă de sezon

exterioarele mele împrumută somnul tuturor necunoscuților noroioși
ascunși în degetele mele îmi fixez mirosul tău în palme
între noi un sfert de film fără personaje pare neobișnuit și irespirabil
(în partea întâi unul merge pe deasupra doar în coate
are o inimă secționată aproape invizibil
în același timp alții dezertează înspre mijloc acolo un tren
ciugulit până la călători face umbră unei ape simetrice și palide
cineva mâzgălește hipnotic un disc în care ni se spune cum
în ultima parte vom muri pe rând într-o iarnă imaginară
absolut toți)

La multi ani, Claudiu!

Thais, era exact în anul acela secetos
și greu
în care ajunsesem până la marginea mea
și obosit mă întinsesem peste gesturile înconștiente ale firescului
devenind hrana de zi cu zi a celorlalți
poate dormeam, poate visam, poate aveam numai ochii închiși
dar visele mi-erau desigur vag întredeschise
îmi curgeau uneori din cutia craniană peste pietre
se strângeau râuri mici în care te scăldai
deși uneori îmi părea chiar că nepăsarea le însoțea pretutindeni
și eram oarecum încruntat
chiar acum mai sunt câteva umbre care mă țin de mână când îmi aduc aminte
dar pot să vorbesc despre toate acestea
despre cum dintre toate
tu
mi-ai rămas tăcerea cea dureroasă
așa cum treceai mereu la ora aceea când eu mă pierdeam din mine
cum alunecai
de-mi părea că nici umbra nu reușea să se prindă de tine

era exact în anul acela secetos
și nesfârșit
în care din neatenție îmi umplusem casa cu absența ta

Brown Sugar, nu eu ci un pictor bătrân și pe jumătate orb îți mângâiase chipul apoi mirat de felul în care i se rearanjau liniile dezordonate din palme te desenase pe sub suprafața înghețată a lacului, atât de frumoasă și albă încât noi te-am crezut imediat captivă și ne-am smuls inimile din noi, să spargem cu ele crusta de gheață să te salvăm să te mai ținem odată în noi copilă a nopții, ne-am smuls inimile din noi, am lovit cu ele gheatza din jurul tău am săpat tunele , galerii în care ne-am îngropat într-o colaborare perfectă cu neliniștea, unii dintre noi speriati au ieșit la suprafață, cu inimile uitate în adâncuri, nici nu mai știam ce o să ne facem, nu mai aveam nimic să ne bată căutările, ba chiar eram atât de goi și de triști încât ne țineam foarte strâns de mâini, să nu ne pierdem unul de altul și toți eram pasagerii acelorași circumstanțe nefavorabile pe care le abandonasem peștilor. Pictorul, singur, ne privea pe jumătate , ne-a izgonit pe toți de lângă el, si zâmbind amar a intins peste apele înghețate un drum albastru și greu ca pentru nicăieri.