Laurentiu Nastasa

...text m-a împins și către celelalte lucrari. Aș dori să comentez stilul, nu textul izolat.

Datorită întinderii mici a textelor și unui echilibru interior al versului [ce pare nestudiat, nepretențios, spontan – deci onest], se obține o poezie care pătrunde ușor prin pielea cititorului, într-o osmoză irezistibilă. Ea poate fi apoi rejectată ori acceptată [pe criterii subiective].
Poeziile nu frapează ci se insinuează. Mesajele sunt inatacabile fiindcă nu au un corp definit, manifest, ci sunt mai curând un mediu liant al cuvintelor. Cuvintele nu cară mesajul ci mesajul leagă cuvintele. De aceea, versurile nu mobilizează în cititor experiente similare, ori amintiri, sentimente trăite, fragmente de memorie, nu generează o rezonanță - ci comunică o stare. Cel care citește este învaluit de o atmosfera străină dar, în același timp, neagresivă.
Unele texte sunt mai facile, altele mai ermetice, toate însă cer recitire și zăbovire asupra lor. Din acest punct de vedere se aseamănă întrucâtva poeziei japoneze, cum a remarcat și Alina Manole într-un comentariu la “Să uit”. De fiecare dată, dacă recitirea nu este mecanică, poeziile relevă încă un aspect, o nouă aprofundare a stării pe care o comunică. Spre exemplu, “Mirare de toamnă” este un veritabil euro-haiku, dacă-mi este permisa, în această comparație, ignorarea formei fixe a haiku-ului.

Mulțumesc.

P.S. Dacă are vreo importanță, nici eu nu consider “Să uit” o poezie de atelier.

…într-adevăr, Maslow pare depășit, deși mărturisesc o mare admirație pentru ceea ce a făcut. Mai aproape de credințele mele este Aderfler, care a continuat munca lui Abraham Maslow, contrăgând ierarhia nevoilor de la cinci la numai trei nivele.
Dar părerea mea intimă este că există o singură nevoie, celelalte fiind proiecții ale ei, fie în mediul înconjurător, fie în sinea individului. Aș numi-o nevoia de armonie, în lipsa unui cuvânt mai bun, în acest caz celelalte apărând ca cereri de feed-back. Răspunsurile primite [fie în urma interacției cu mediul, fie în urma actului introspectiv] dau măsura nivelului de integrare [armonizare] exterioară și interioară a individului.
Astfel ajung la opinia pe care o am vis-à-vis de “matricea interioară”, de “adevăratul eu” ca unic model. Cred cu tărie că putem vorbi despre un unic model, însa unul deasupra descrierii explicite [care ar împinge acestă teorie spre concluzia unei lumi de clone]. Acest model înseamnă pentru mine o manieră de a fi [a ființei umane] care conduce la o stare de non-conflictualitate de principiu, nu întreținută – adică la o satisfacție universală a acelei nevoi de armonie despre care am vorbit mai devreme. Dacă îmi este permis, peste aceste idei utopice, un minim iz mistic în exprimare, aș spune că acel model este omul adamic, cel de dinainte de cădere, însă nu ovin ci hiperlucid. În acest fel sunt de acord [ba chiar fac un pas în plus spunând] că efortul de a copia idoli ar putea fi reorientat către acțiunea, mai puțin facilă, de scoaterea la lumină a unui model interior adânc îngropat sub lutul ignoranței și al fricii.

P.S. Ca părere despre calitatea textului, salut toți oamenii obișnuiți care nu lasă întrebările să se pietrifice în cochilia blazării ori să se sufoce sub plapuma călduța a vreunei dogme.

Nevoia de modele nu este o necesitate ireductibila, ca cele din piramida lui Maslow la care faci referire la un moment dat. Cred ca, daca celelalte nevoi ar fi satisfacute (cea de securitate, de apartenență la un grup..etc..), individul ar înceta să-și caute un model. Îmi pare mai curând că nevoia de modele este numai o fațetă a modului în care ființa umana înțelege să-și satisfaca alte nevoi, că nu este o nevoie în sensul general acceptat al cuvântului. Ea este mai degrabă expresia unei slăbiciuni ori a vreunei insatisfacții probabil ascunse.
În cazul pruncilor, slăbiciunea e evidentă – ei caută să-și asigure supraviețuirea, să nu fie abandonați ori alungați din cuib. Pentru ei adultul este un pui care a supraviețuit iar a-l copia devine metodă de supraviețuire. Pe măsură ce înaintează în vârstă, comportamentul lor devine tot mai complex, imitând din nevoia de a fi apreciați, ori de a găsi axe de comunicare, până la nevoia de a se desăvârși prin asimilarea unor calități/abilități consacrate. Nu este cazul să dezvoltăm rolul modelelor în perioada adolescenței ori a maturității, acesta este doar un comentariu și-apoi e probabil să lezăm diverse persoane. Subiectul este foarte larg, din punctul meu de vedere are implicații sociale majore, astfel că am face rău să-l trunchiem datorită lipsei de spațiu (și timp). Mă bucur că a fost deschis și sper ca acest eseu să nu fi generat doar ecouri ce în timp se sting ci să fi strecurat o problemă sâcâitoare printre cele la care ne gândim îndeobște.
Mulțumesc.

Léon e neverosimil, Tania. Singurul lucru verosimil aici este imaginea ta care se strecoara de peste tot. Ca un miraj, ireala și verosimilă.

Nu așteptam chiar o întâmpinare cu pâine și sare - nu părea o casa cu astfel de obiceiuri – însă am sperat că se ascultă ceea ce spun și nu ecouri interioare a căror vină nu eu o port.
Am recitit textul, am citit și celelalte eseuri – o lectură care mi-a trezit o plăcere subtilă dar efemeră, aceea a iluziei că săpăm după aceleași comori. Dincolo de stilul concis și ușurința cu care dedesubturile ideilor sunt relevate sugestiv, de notat este migala introspectivă a autorului.

Mulțumesc.

Fiecare [dintre noi] plasează uimirea într-un loc bine determinat din schema sa de viață.. Așa cum geometria euclidiană este un sistem complet, slujindu-ne admirabil în perimetrul simțurilor noastre, așa și tabloul intelectual-afectiv al individului poate părea că a ajuns la performanța de a fi suficient pentru asimilarea lumii înconjurătoare. În același fel, după cum geometria clasică ne oferă iluzia perfecțiunii în micul fragment de realitate pe care-l percepem în mod uzual, în același fel modul nostru de a înțelege lucrurile poate părea ultim și definitiv doar într-un orizont mărginit [finit]. Știind acestea, individul va înțelege că nu poate contrazice ori aproba vreun adevăr declamat decât în situația fericită [utopică] a coincidenței orizonturilor ori a sistemelor axiomatice. Iată acum de ce acestea nu coincid.
Cred ca nici o unealtă de cunoaștere nu poate fi bagatelizată atât timp cât ea este folosită cu onestitate, înspre aflarea unor adevăruri și nu înspre confirmarea unor prejudecăți. Este și cazul abordării psihologice [fundamentată logic ori intuitivă] - eu nu o văd inferioară.
Cred că emoțiile sunt dizarmonii indicatoare, în aceeași manieră în care undele concentrice de pe suprafața unei ape indică punctul de ruptură a liniștii. Ceea ce pare să fie pentru tine minunarea, pentru mine este beatitudinea.
Cred că starea la care tânjește ființa umană nu este o primenire emoțională permanentă, un continuu act de combustie a surselor de sentimente, ci dimpotrivă, liniștea cunoașterii tuturor sentimentelor posibile. Iar această nu se poate realiza [din punctul meu de vedere] colecționând trăiri ci evadând deasupra lor, de unde se văd bine [vezi “Sisifica liniște”].

Ar trebui să ne concentrăm asupra acestor diferențe, asupra surselor lor, pentru a putea vorbi despre uimire. Din nefericire…
…realizez că este doar un comentariu, acesta este scris, iar scrisul folosește doar cuvinte: prea multe limitări succesive pentru ceea ce e de spus.

O lămurire suplimentară pentru “episodul Titarenco”: este vorba de episodul Titarenco-Atanasiu. Nu mi-o lua în nume de rău, nu-i o înțepătură ci un act de onestitate.

Acum voi începe să citesc ce mi-ai indicat.

Uimirea, ca multe alte emotii, este din punctul meu de vedere mai mult un indicator de stare decât un obiectiv către care se îndreaptă acțiunile noastre. Uimirea este atingerea unei limite, este flagrantul diferenței dintre ceea ce știi și ceea ce este. Ea dispare când orizontul se lărgește sau, după caz, reexperimentată, va indica stagnarea. Nu căutăm să ne uimim ci căutăm să asimilăm cât mai mult din lumea înconjurătoare. Uimirea este cel mult momeala care ne trage într-acolo. Ea este pentru cunoaștere ce este orgasmul pentru perpetuarea speciei.
N-aș merge până la a găsi ca fiind firească acea asceză a uimirii de care pomenești, ci aș spune mai degrabă ca există o pudoare – uimirea este intimă. Ea refuză (dintr-o calitate intrinsecă) etalarea pornografica, refuză să se releve altora în aceste condiții. Ea cere subtilitate, simbolism, taină – ea cere artă. Dar să nu cădem în capcana gândului că uimirea cere ea însăși să fie exprimată! Cred că nevoia de exprimare are cu totul alte rădăcini, nefiind nici pe departe o caracteristică a artistului. Ea are mai curând rolul de relevare înspre mediu, în speranța unui feed-back apreciativ, a găsirii unui grup integrator, este o nevoie care are ca rost sondarea permanentă a gradului de armonizare dintre individ și ceea ce-l înconjoară. Dar, am atins granița “on-topic”-ului.


Voi risca un post-scriptum tangent subiectului. Aș vrea să-l iei drept o reflexie la fel de lipsită de viață ca o statistică. Am fost foarte neplăcut “im-presionat” de episodul Titarenco. Am stat mult în cumpănă până să “ex-prim” aceasta.

Un Homo Erectus – ce în plus cugeta –
Se sfădea permanent cu prietena sa:
“- Cogea’ bărbatu’ (îi striga înfuriată),
Cade pe gânduri când io-s excitată…”

Evul modern, convulsiv, începea…

Doar ca parere personala, iubirii i se opune indiferenta iar urii - curajul.
Doar ca intrebare neinsinuanta: care e diferenta curent acceptata dintre poezie si proza?

Mi-a placut poemul dar suspectez ca aceasta s-a intamplat datorita versatilitatii pendulului ca element simbolic. Chiar daca intelesurile mele sunt doar ale mele iar nu cele pe care le-ai intentionat, \"Pendulobarbul\" nu poate acuzat de sterilitate.
Multumesc.

Cred ca tentativa de rima imbratisata, cu al doilea si al treilea vers nerimand, a fost o alegere nefericita. Cursul se poticneste la sfarsitul fiecarei strofe, stirbind din claritatea trairii transmise. Altfel, sensibilitate, feminitate si, nu stiu cum, o oarecare liniste.
Multumesc.

Discurs frumos construit, as pronunta chiar cuvantul \"elegant\" daca nu m-as feri de adjectivele cu grad mare de subiectivitate. Imaginile nu sufera de ambiguitate atat datorita modului fericit de conectare intre ele cat si datorita eficientei figurilor de stil folosite.
Multumesc.

Textul are vigoare, își concentrează eforturile către a crea un sentiment anume și nu o sumă dezlânată de senzații. Mai cred că, dacă nostalgiile și dulcile păreri de rău transpar cumva dintre rânduri, ele nu ar fi decât poleielile unui miez greu digerabil. Eu unul nu asta am văzut, ci neputință surdă. Am văzut încercarea disperată de a folosi abstractul ca surogat al unei lumi concrete imposibile, plusul de durere adăugat de viețuirea într-o lume palpabilă care-și expune aproape cu ostentație alternativele. Aș risca să spun că este mai curând răbufnirea ciclică a lacrimilor într-o iubire interzisă. Sper să mă fi înșelat.

Mi-au placut toate Viziunile, poate indeosebi a doua. Sunt tablouri in miscare, dar cu detaliile bine conturate, cu tușe ferme, fara ambiguitați. Mesajele sunt simple, accesibile, nu comune însă. O lectura fara greutate, o comunicare neparazitata de angoase ascunse. Multumesc.

A picat bine acest eseu printre ultimele poezii postate pe agonia.ro. Tocmai cand datorita suprasolicitarii abilitatilor empatice ma imprastiasem printre trairile altora, am dat peste aceasta lucrare cu o minima doza de patima, ordonată si lamuritoare. M-am agațat de aceasta ancora si am savurat felia de luciditate oferită. A fost CA SI cum as fi asistat la un mini-curs bine susținut. Multumesc.

Atât cât am făcut eu surfing prin acest site, agonie.ro salvează de la agonie în aceeași măsură în care împinge spre ea. Mai cred că atât cât s-a oferit o alternativă prostituției s-a oferit și oportunitatea de a te prostitua și poate că sunt mai puțini pacienți în spitalele de boli psihice dar acesta nu este neapărat un fenomen pozitiv. Radu Herinean a făcut un serviciu oamenilor Cetății. Nu poate fi acuzat Radu Herinean de alterarea statusului psiho-moral al unora cum nu poate fi lăudat pentru vreo ameliorare. Insa Radu Herinean …a ridicat un piedestal pentru eroi…a dat un trup umbrelor...un ocean pentru nisipuri și meduze…o mansarda pentru ibovnici… un port pentru corăbii… Radu Herinean n-a făcut altceva decât să genereze un grad de libertate în plus. Spun asta cu oarecare admirație.

Dintr-un labirint de erori scapi intoarcandu-te in ultimul punct de coerenta. De cele mai multe ori acolo se gaseste o nesinceritate fata de tine insuti.

Nu fac parte din acel tipar. Simplist a fost cel mai bun cuvant si l-am refolosit. Intr-adevar, a fost o rezonanta. Nu-mi cere sa fiu mai atent la cuvinte, nu e nici o viclenie in ele.

S.L.

Minunat.
Acum ceva vreme scriam o alta poezie simplista:

\"Ridica-te! - strigam. Iar ea,
Nevrand lumina sa-mi stirbeasca,
M-ai tare cu genunchii-n lut
S-a apasat si, tremurand,
M-a tot rugat
S-o las acolo unde e, sa ma iubeasca.\"

N-am gasit o apreciere mai buna decat acest fragment de rezonanta. Era prima strofa. Pe celelalte le vei descoperi singura, pe rand.

Inteleg si parca n-as vrea sa inteleg uneori acel <<3.4 De asemenea, vor fi refuzate și comentariile fără conținut, de tipul \"extraordinar\", \"vai, ce frumos\" etc.>>. Mi-e greu sa comentez. Daca as fi analitic te-as ucide putin, daca as fi poetic ti-as adauga un zorzon. Tu insa vei intelege. Atat si voiam.