Kosta Vianu

nu alunga din inima ta teama/sa nu renunti nicicand la a fi trist/imi amintesc de cand ma batea mama/ca sa-mi aduc aminte ca exist...
primavara are totdeauna in ea un astfel de venin, ca un rest de iarna nedigerat, ca o frica de lumina dupa un mare fel de intuneric. Ce sa zic? Ma regasesc pe alocuri, altele le-as fi zis altfel, poate, mai ales expresia \"al norilor carucior\", care imi suna mie din alt text, nu stiu de ce. Imi place mult lupul care a uitat sa mai urle si, ghinion, nici sa latre nu stie sau inca n-a invatat. O poezie a maturitatii de toate felurile, a unei frici de om implinit, daca intelegi ce mi se pare ca as vrea sa spun. Cu respect, KV.

m-as bucura si eu sa trezesc reactii. Textele mele insa par jalnice incercari copilaresti, mici strigate in pustiu, poate chiar sunt jalnic eu, ca autot si nu-mi dau seama. Asa incat, invidia mea sincera dar nepericuloasa ramane intacta.

pentru mine, sintagmele sunt echivalente: \"viata e circ\" = \"circul e viata\".
Evident, in poietria matale lucrurile sunt asa cum trebuie, adica mai complicate. Eu insa am ghicit in text o fronda, un gest de comic trist, contemplativ la adresa a ceea ce vede si traieste. In fond, textele literare pot trezi in mintea si in sufletul cititorului cate ceva pe masura sufletului sau. Eh, exagerez, mai exista si un dram de luciditate, totusi, literatura mi se pare un joc subtil de-a povestea si de-a sentimentele, insa de la fiecare capat se poate vedea diferit: dinspre sciitor sau dinspre lector. Textul de fatza (spun asta ca sa nu fie expediat in off-topic) are calitatea de a ma scutura de comoditatea cu care primesc tot ceea ce mi se intampla si de a ma determina sa vad, sa aud, sa simt, omeneste, circul in care eu insumi imi joc rolul, mai vioi sau mai plictisit. In fond, imbatranesc si de aceea pot fi scuzat. La buna recitire. Kostanu, sperand sa mai traiasca pan\' la anu\'...

Cand viata-i circ/un circ bizar/cand ziua moare in zadar/ si linistita naste iar/un ou placid imaginar/si il ascunde-ntr-un sertar/ sa il cloceasca refractar/traind precar/visand precar/m-arunc in lume ca un zar/dand sase-sase/iar si iar/ ce ras amar/ce ochi de var/pandind clienti din galantar...
Vasile, toate-s date-n dar
de marele Ceasornicar
sa nu uitam sa mai zambim la crucile din tintirim
imbatranim
ne dezgolim
nimica nu desavarsim
nu mai iubim
o sa murim

Cam atata pot sa spun din ce-am trait citind poietria matale
Mi-a placut chestia cu cautatul oului si gasirea...
Nu mi se pare nou, culmea, e in tonul obisnuit. Dar eu observ mai greu si simt mai rar si poate de-aia.
Cu placerea lecturii,
Kosta

trecerea prea brusca de la timpul prezent al verbelor la imperfect. cand un autor opereaza astfel, trebuie ca are o justificare in logica textului. fie imi scapa mie, fie e alt clenci, dar nu am inteles acest joc al timpurilor verbului intr-o proza altfel bine articulata ca mesaj si ca intentie de comunicare. sa ma explic: proza incepe cu un tablou aproape concret, afectand o realitate construita ad-hoc. Mai apoi, prin utilizarea timpurilor trecutului, planul apropiat se estompeaza, trece in fundal, pierde din certitudine. In final, folosirea din nou a prezentului induce confuzia planurilor, plasand intreg textul intr-o zona incerta, spatial si temporal vorbind. Daca in intentia autorului a fost sa zapaceasca total povestea, s-o aneantizeze, s-o atomizeze, ei, bine, a reusit. Si da, daca s-ar povesti ceva, ar fi ceva. Asa, e descriptie pura, chiar daca maiestrit confectionata, in scopuri care, mie cel putin imi scapa pentru moment. Astept cu interes orice continuare. KV

spui frumos, povestea unui moment prelungit pe durata unei sosiri a ingerului in piata de pasari: privindu-si nedumerit aripile si neintelegand unde si mai ales de ce. ai o sinceritate si o delicatete sufleteasca, Vasile, peste care mandrele femei din ziua de astazi nici n-ar putea trece. si da, dragostea poate trai un moment, ea poate fi chiar si numai fulgurarea unei secunde, dar cat de indelunga interior poate fi o privire! Nu pot sa inteleg decat tandrete sub zgomot din textul acesta. Spargerea contextului general galagios intr-un mic tablou cu doua personaje vivante: ea coborand scarile si el privind-o ca pe un pescarus speriat nimerit din greseala sub pamant. Cinstit, te invidiez. Kaveul, cu ochi lucind ca scarabeul.

vitriolul e putin pe langa incrancenarea care mi se pare mie ca razbate din acest text. krez ca am recunoscut cat de cat (cine sunt io sa-mi inchipui?) obiectul (general) al atacului. Da. de acord intru totul. Vagi ecouri reverberand inspre literatura ma fac insa sa cred ca n-am priceput chiar tot. Daca sursa de inspiratie este acolo unde ma bate pe mine gandul si unde scrii, e klar. Dar textierul de manea ma pune serios in incurcatura, duce sageata in oricare directie. Oricum, de acord cu parerea ta despre juriile de specialitate, despre vikingii tineri si ciutele statute. Nu-mi place sa scriu diacritice in comentarii, dar cred ca se intelege tot ce zic. iar daca se-nteledze tot tze dzik, inseamna ca nu sunt peltik, nuh? kaveul, un castigat pe veci admirator al stilului matale poetic.

dar textul tau pune punctul pe \"U\", adica un pic cu bataie. De ce zic asta? Pentru ca pe de o parte gluma-i gluma, dar cele sfinte n-ar trebui, zic si io, amestecate taman de ierarhi cu cele lumesti. Ai tintit exact unde trebuia, ai inteles exact ce nu trebuia (facut) si mai ales de ce nu trebuia facut. Progresul ar trebui tinut departe de biserica si biserica departe de progres. Macar din motive de traditie, intrucat tot ce a spus si facut Isus pentru omenire ramane valabil pentru vecii vecilor. Oricum, ai ochi frumosi, o bentita pe cinste, esti chiar frumusica per ansamblu dar nu mai pune blitz-ul in ochii mâțului, o sa te certe cei de la protectia contra animalelor ca le supui la...suferinte. Cu admiratie, Avva Kostanie, a mai urâtă dihanie.












\'

acelasi aer de tristete iernatica a dragostei, aceleasi nostalgii si regrete, aceleasi teluri odata atinse sfaramand cu incrancenare entuziasmul initial, o diluate, o inserare finala inabil ascunsa, inutil disimulata intr-un soi de gluma de-a moartea. simt adesea si eu ca dragostea esueaza lamentabil in moarte, nu stiu de ce e atat de persistent acest sentiment. tu insa, Vasile, parca prea iei viatza in serios, umbrele serii prea poposesc rapid, incrancenandu-te. 112? foarte semnificativ acest semn: la inceput au fost cate unul (unu-unu) apoi, dintr-odata, cifra fatala, fatidica, doi, unind si despartind deopotriva. frumoasa alegorie. Cu admiratie, KV

ca scrii cu dinamite si fitile
arpinse
dinadins
am ras
citind
n-aveam motiv de plans
ce sa zic?
se inscrie in tenta generala dar nu vad niciun motiv de incrancenare sau teama, e loc pentru toate ciutele, toti cerbii
fara osebire.
Cu admiratia de totdeauna
un fan mai vechi al scrisului matale.
alivoar de pa si siiuletar

v-ati raspuns singura, stimata doamna. pentru ca ati intrebat, va raspund: sunt un traitor in Romania, de cand m-am nascut si pana cand voi muri. traiesc intr-un oras in care nu am vazut un singur exemplu, repet, macar unul, in care un tigan sa fie altfel decat asa cum m-am obisnuit. asa ca, iertati-ma, scrieti carti despre ei, luati-le apararea, dar nu ne socotiti pe noi intoleranti sau violenti, fie si verbal. n-am sustinut nicaieri in textul meu ca acesti oameni, pana la urma, n-ar trebui tolerati sau ca eu as fi stapanul pamantului. am emis numai o parere de bun simt cu privire la faptul ca integrarea etniei va fi dureroasa ca timp si costuri si poate imposibile din motive de traditie. stiti ca tiganii ne considera pe toti ceilalti \"gagio\" ca fiind niste prosti, pentru ca muncim si suntem cinstiti, respectam legea etc? si, desigur, nu mi-ati raspuns la intrebare: cum i-ati iubi pe cei care v-ar rapi nepotica de pe strada si ar duce-o la \"produs\" (nu va explic ce inseamna)in italia sau chiar in Frantza? e asa de greu?
Un mare minus urmaqt de semnul intrebarii (KV)

textul e o gluma literara, reusita din punct de vedere tehnic. cu toata consideratia pentru iubitorii de minoritati de tot felul, nu pot sa nu le zic una de-a noastra, romaneasca: vedea-v-as traind printre ei, alaturi de ei. asa cum pe orice om de bun simt il deranjeaza multimea cainilor fara stapan de pe strazile patriei, asa il nemultumeste si insistentza obraznica cu care aceasta etnie isi duce traiul furand, rapind persoane, facand trafic cu curve sau cu cersetori, in plasa lor picand de multe ori nevinovati.aceste realitati dureroase ii apasa mai tare pe cei care vin in contact cu ele si mai putin pe alesii care ar trebui sa gaseasca solutii. simpla afirmatie \"mi-e mila de cainii fara stapan\" ar trebui urmata de construirea pe banii tai a unui adapost pentru ei sau a unei clinici de castrare. cat priveste etnia tiganeasca, degeaba ii alunga unii si altii de colo-colo, rezolvarea este de durata, are aspecte dureros-economice dar si unele aspecte care tin de traditii si obiceiuri care dispar cel mai greu. compatimirea urmata de nepasare nu serveste nimanui. daca va este asa de drag de ei, luati-i si bagati-i in san, cresteti-i, hraniti-i, faceti-le pantofii. eu nu cred in sinceritatea niciunei compatimiri.si altceva: cum v-ar parea sa vi se rapeasca de pe strada copila adolescenta de catre un staroste tigan si sa va fie dusa la produs in Italia sau chiar in Frantza? L-ati mai iubi la fel si pe acela? KV

La cat ma pricep eu, un text literar trebuie sa spuna ceva. O poveste. Cu inceput, mijloc si sfarsit. Acesta spune. Multe. Are si doua planuri generale, fiecare cu detaliile lui. Mintea micutului palestinian pustiita de dorinta razbunarii, asa cum a fost indelung dadacit de maturii tribului. Planul de lupta israelian, cu termene si indicatii rostite prin radio. Ceea ce nu par sa inteleaga cititorii carora nu le-a placut textul este altceva: atunci cand scrii despre viata, ea trebuie sa rasara de sub fiecare verb, de sub fiecare litera. Iar aici, cu toata alura de reportaj de front, este viata berechet. Despre talentul autorului? Doar atat: este in stare sa imagineze personaje vii, cu ganduri reale, cu suferinte reale, cu existente credibile. Pentru un prozator e destul. Pentru un poet, nu stiu...Cred ca am fost suficient de sincer. Oricum, baietelul palestinian e zugravit foarte realist. Intamplarea aceasta cred ca s-a putut repeta de sute de ori in teatrul de razboi iar autorul pare sa fi fost pe acolo. Subscriu alaturi de cei carora textul li s-a parut valabil, poate chiar mai mult. Iar eu sunt cunoscut ca un mare mofturos si un carcotas notoriu. K

Expresia menajului in trei are conotatii clar adulterine, se refera la amorul clandestin. Acest fapt, alegerea unui astfel de nume pentru o ...\"situatie poetica\" duce net cu gandul la calndestinitate. Iar acest gest sporeste nuanta de ilar, de lucru luat \"a la legere\", de gluma intre prieteni. Asa numitul de cineva exces onomastic nu este de condamnat, el face parte clar din economia scenei, pentru ca aceasta poezie are clare nuante picturale, imagistice, colorate chiar. Olguta nu este aleasa la intamplare, chiar daca lucrul s-a petrcut in mod inconstient, el duce cu gandul catre o fiinta fals puerila, diminutivul ar sugera-o astfel, dar autorul are grija sa ne-o prezinte, asa cum numai el putea: \" Olguta este o fata puternica\". De ce? A citit o sumedenie de necroloage si nu a varsat ...nimic. Faptul intareste ideea de ilar, ba chiar induce o nuanta vag misogina. E clar, asa cum s-a mai vazut si s-a mai spus ca poezia face parte cu cinste dintr-un ciclu mai amplu, poate chiar un volum de sine statator. Iar lucrul acesta nu are de ce sa fie \"de rau\", dimpotriva. Waldo e clar un personaj oniric, el \"incurca\" planurile realitatii si imaginarului, in sensul bun al expresiei, salvand poezia de banal. Nu sunt de acord cu cei care o gasesc \"fara pretentii\". Are de toate. Pana si autoironie. Cu admiratie, Kosta

Vasile Munteanu scrie cu forță și cu talent, într-un fel pe care eu aș îndrazni să-l numesc \" scrisul îndemnurilor pe dos\" sau \"scrisul falselor îndemnuri\".
Altfel, cum sa intelegi \"nimeni să nu creadă:/în eroi/în părinți\"? Vasile este un poet al observatiei atroce, al disecarii pana la unghie a realitatii in care ne zbatem prefacandu-ne ca traim. Iar spusa lui, plesnet de bici, revarsare de luciditate amara, pe unii poate ca-i sperie, altora le produce perplexitati. Vasile constata, aproape contabiliceste, nebuniile lumii acesteia, ia in calcul poetic toata disperarea si uratul lumii acesteia, iubeste aceasta uratenie, hulind-o. Este un poet al citadinului, al urbanitatii bezmetice, al falsilor profeti, poet al falselor modele imprumutate pe fuga si pe tremen redus. Canta toate acestea sau despre toate asestea \"sine ira et sine studio\". Cine citeste atent va vedea aici si protest politic vehement si dragoste si muta disperare,
caci Vasile scrie respirand, scrie fara sa se teama, scrie traind. Putini vor intelege si nici eu nu am pretentia ca inteleg tot. Dar duhoarea servita in loc de medicament social, duhnicilina lui Vasile, gunoiul din punga care duhneste a gunoiul din suflete, asta da, asta mi se pare ca am inteles. Daca lumea ar fi un loc normal, ar trebui sa mai auzim de Vasile Munteanu

Pe Mătrăguna, floare rară
Ce-i drept, frumoasă (după nume)
Doar DEX-ul o mai... înfioară
Sau... doar atât ne poate spune...

Chiar daca nici mania si nici ciuda din final nu par a fi la locul lor, remarc aici forta metaforei si omul din spatele spuselor, care pare sa fie o constiinta turmentata de doruri vii si reale, puternice si nestirbite ca sangele parintesc, impotriva caruia nimic nu se poate face. Crancen acest dor, rupta din piele aceasta mandrie, aceasta certitudine a unei radacini bune, chiar daca peste viia hâită, ba chiar si peste tata crește pădurea. Sa mai scrii. K

Visele oferite nu prea par a fi de vanzare. Pentru ca nu mi se par vise obisnuite, \"de doi lei\". Par sa vina din adancul copilariei, unde ceva frumos si durabil pusese stapanire pe sufletele noastre, un farmec si o vraja care sunt de mult destramate. Ferice de del care mai poate visa. Poezia aceasta descifreaza despe autor un singur lucru: pare a fi un suflet curat, dincolo de orice banuiala. Waldo pe post de constiinta implacabila care taie chitante pe vise, asta da, cu asta se pare ca si eu sunt de acord. Desi eu nu pot s-o spun chiar asa de direct. Cu pretuire, K

Mi-au placut: \"palme care-si cauta in buzunar(e) rugaciunea\" si \"stiu doua maini...\". Finalul imi pare mai condensat si mai aproape de metafora adevarata.
Cu respect, Kosta