Karla Ciucă

Te-aștept și azi să vii, iubite, Cu ochii ațintiți în zări. Nu văd nici băncile tăcute, Nici păsările strânse-n stol. Gânduri mă chinuiesc, pierdute... Vântul vuiește-n apogeu. Și luna mută-mi

Hai vino să pictăm pe pânze albe! Cu suflete zburdând desculț. Cu-mbrățișări să-mbinăm salbe. Reinventând destinul hotărât! De mi-ai fi pictor, în culori! Cu degetele-ți pensule să-mi faci

Ce mult aș vrea să-mi vii iubite, e februarie, Atâtea seri de dor câte-am pierdut, Și-aș vrea să mi te-așezi pe patul moale, Privirea-ți să mă mângâie tăcut. Să mă săruți neputincios de

Văd bolovani de vise pe-un mormânt Și-aud subit în depărtări chemarea, Alerg și cad, mi-s pleoapele de plumb, Se-ascund în fum potecile și zarea. Las oasele să-mi zaca-n nemișcare, M-apasă ani

Aceeași viața mă desfată În vechea ceașcă de cafea, Același soare-mi râde-n față Prin lacrimi ce nu vor să stea. E-o veselie radiantă, Pozez febril c-un zâmbet strâmb. Aceleași gânduri

Se scurge timpu-n picături de fum, Fug orele, și-n goana lor nebună Îmi pare un veac de când aștept să suni Și telefonul strâns îl țin, în pumn, Nu sună! Se-adună clipele și-ajung la

Ne zace voinicia sub pleoapele tăcute, În ochii triști se-ngroașă rădăcini, Și când vederile au ajuns înguste, Se-aruncă vina pe destin. Ni se usucă florile-n ferestre, Deși le-atinge zi de zi

Am auzit, în treacăt, că exiști Și că, oricând te chem, tu mă asculți. Am auzit că ai răspuns, că ești măreț Și lumea-ți zice Tată... Acum dacă m-auzi, Aș vrea să-ți spun, dar e secret. Mi-e

Învață-mă să-ți caut mângâierea, Din palmele brăzdate de-amintiri, Învață-mă să-ți tălmăcesc tăcerea, Ce-ți curge în cuvintele târzii. Lasă-mă să-ți izgonesc confuzii, Din ochii ce nu se

O pată mută-n orizont Mi-e cugetul închis, Nor vaporos în forme transpunând, Reflecția unui vis. O rază rece de lumină Mi-s ochii arzători, În zilele ce-au fost și au să vină Zăresc aceeași

Cad frunze ruginite pe covor Și crengi uscate îmi astupă calea. Stau zgribulită și mă trec fiori. Aud cum țipă cucuveaua. Deșertăciunea glasului m-apasă Și pleoapele-mi sunt grele, ca de

Perdeaua de ceață pe pleoape-mi se lăsă, M-ascund în fărâme de negură deasă Și aripi îmi cresc, născute-n durere, Și penele-mi ude de sânge, sunt grele. Când trupu-mi bătrân, istovit se