Reluare...

Făcusem câțiva pași pe noua cărare creată ca un puzzle de muncitorii de peste drum... Săracii oameni... mâncau pe nerăsuflate din pâinea care căzuse pe jos de atâtea ori, dar nu mai conta... Mi-era somn... Îmi amintisem de azi-dimineață. Mă întrebase cineva dacă mă trezesc zâmbind vreodată... În stilul caracteristic, am răspuns întrebării cu o altă întrebare. Evitam răspunsul, evident. Nu știam răspunsul. Sau încercam să mă mint încă o zi măcar că nu îl găsisem nici acum... Oare prin minciună rezolv ceva? Adesea lumea spune că nu e bine să minți... dar... știi și tu foarte bine că adevărul doare, nu-i așa? Așa că încercam să privesc la cerșetorul de lângă mine, care pare să vadă viața atât de ușoară, fără să mă gândesc la ziua mea de mâine... Mi-e frică, în primul rând, de concluziile la care voi ajunge și, apoi, de oamenii pe care aș putea să-i rănesc prin asta. Mă sperie însă asemănarea de om dintre mine și ciudații din canalul de lângă bloc... E un cerc vicios totul... Mă văd superioară... dar aceeași greșeală o faci și tu... Îi vedem doar pe ceilalți, deși ni se impune ca între noi să punem semnul egalității... Totul însă se rezumă la tehnicile aspre de supraviețuire... Jumătate de viață suntem jucării și altă jumătate suntem jucătorii ei, dar balanța nu e întotdeauna în stare de echilibru perfect... Adesea ne trezim în balansoarul de pe veranda casei vechi, amintindu-ne cu greu cum era atunci când ne jucam cu alții... Totul ar fi mai simplu dacă am avea curajul să spunem: „Astăzi m-am gândit la tine...” „Mi-ai lipsit...” N-am să înțeleg niciodată oamenii care pleacă din viața mea subit, fără să se uite-n urma străzii unde mă prăbușesc în durerea absenței lor... Și pleacă doar ca, peste o vreme, să se-ntoarcă ciudat și fără sens, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic... Dar unde ar fi suferința, lacrimile neoprite și nopțile nedormite fără acești oameni?... Se poate muri de dor? Persoanele care te-au uitat... își mai amintesc de tine? Voi mai plânge vreodată la fel după altcineva, așa cum am plâns după tine?... Mi-e cald... și se-ntunecă... Ia uite... mă auzi? Ce cauți pe banca albastră? Și-ncerc să fac pasul spre locul discret... Dar... Aveam ceva-n mână și mintea nu-mi mai născocește filozofii... Mi-am înroșit mâneca albă a bluzei de la magazinul de vechituri... Și clipesc... Realitatea își face apariția... De fapt, nu gândisem și nu văzusem nimic... Doar aceiași muncitori de dincolo de drum, care vorbeau acum orice în loc să-și termine lucrările... Iar oglinda din mână avea bucăți sub piele... Ce o sparse? [cu ajutorul unui om ce nu-l voi uita vreodata...~A~ ]