Iulia Matei

în infrareal se face pornind de la suprafață...hihi :)
așadar și prin urmare, apele liniștite sunt adânci și cu adevărul e la fel :)
fain discursul de aici, underground dar filozofic și pohetic. mi-a plăcut și jocul limbajului, contrastează cu seriozitatea și greutatea cuvintelor
hhmmm, să săpăm în dedesubt, zic...că la suprafață...
da, mai trec

iulia

un text care atrage prin senzualitatea discursului
și da, se simte moliciunea aia din aer, lentoarea, ai descris bine acolo atmosfera
„soarele încinge străzile înguste
pînă încep să se miște lent
ca niște reptile amorțite”
următoarele versuri din strofa asta mi se par puțin dulcege; flori, creponează, alb lichefiat, stup galactic e un pic cam mult acolo, o aglomerare de imagini
„dimineața asta e violată
de o numărătoare inversă
ne dezbrăcăm
îți flutur rochia în mâini ca pe o amuletă” - fain și m-aș opri cu strofa aici, ce e dincolo nu aduce niciun plus
și în continuare văd cam așa:
încleștarea dizolvă linia orizontului
ne lasă dâre pe umeri
sunt un disc de vinilin
brațul tău mă face să cânt

când dansezi salsa
este ca și cum ai face dragoste
în văzul lumii
cu o modificare acolo la cânt-când
în rest e un poem chiar bun care prinde și se pliază
mai trec,

iulia

are un spirit viu și dinamic textul tău plus un rafinament aparte. am impresia că mă uit la un film din anii 50-60 cu le femme fatale :)
reușești să descrii bine gesturile, de aici delicatețea. apoi e interesant cum mergi pe două fire paralele, povestea femeii și trauma copilului și trecerile nu sunt bruște, decurg firesc
uite unde mi-a plăcut cel mai mult
„Et voilá! domnișoara avea o pălărie de nisip,
ne miram cu toții cum stătea încremenită.
Domnișoara putea fi chiar un sunet de ambulanță,
o stampă reprezentativă a două sandale,” - aici pentru că o încadrezi și nu într-un stereotip. ea îți iese din orice limită umană și se infiltrează peste tot, adică se pliază :)
„(Nu mai bate copilul, se vindecă greu lacrimile celor mici.) - fain aici

în povestea ei norocul se împărțea la tot satul
ca un frizer ce tundea pe toată lumea gratis,
o camera lungă unde numărai pe degete șuvițele grele de pe podea

copilul venea toropit cu degetele de cerneală
și curiozități poetice purtând un poster mare cu Baba Oarba”

(nu mai bate copilul, pașii lui triști, cu obrajii vineții
se vindecă cel mai greu,
amintirile omului mic aproape că nu se vindecă deloc) - așa e, zic :)
da, mai trec

iulia

sunt șomer cu tricolorul pe umeri, se simte cum textul ăsta crește, cum se încheagă.
sunt și jocuri de cuvinte faine, iar confesiunea e una sinceră, directă.
cel mai mult mi-a plăcut
am în schimb o roabă în care-mi duc viața la groapa centrală
acolo se centralizează tot
de la firul de iarbă pâna la firul din barbă
sunt pe inventar tălpile brațele ochii ficații noștri
inclusiv batista ta parfumată
dumnezeu face troc
cam tot ce mișcă
tot ce știm noi știe și el

începutul e puțin pretențios cu inversiunea aia acolo care parcă e în afara poemului și nu dă prea bine. în rest un text bun care curge și o face firesc :)

mai trec,
iulia

uitasem să adaug că aș fi lăsat titlul acela care acum e subtitlul - casa cu pereți de sticlă (pereții fără articolul hotărât). inocența nu mi se pare că are prea mare legătură cu textul în sine și e un cuvânt cam sec, inexpresiv

am citit un text borgesian aici, are anumite valențe de fantastic în el și eternul mit al morții explorat și reexplorat, descris și redescris, inventat și reinventat...
nici un leu nu e liber în sanctuarul furnicilor - mi-a plăcut mult aici, e răsturnarea aia de ipostaze, buturuga mică răstoarnă carul mare
nu aș fi dezvălui că aceasta a fist prima întâlnire cu moartea, aș fi lăsat acolo ca misterul să meargă mai departe pentru că în următorul grupaj ai „mai târziu,
a dat peste ea în refugiul oglinzii” și se subînțelege cam cine ar fi ea, plu că ai și o imaginea puternică aici cu oglinzile.
un text interesant, îl văd pliindu-se perfect pe filmul a șaptea pecete a lui bergman unde îți arată clar că oricât ai jongla cu moartea, în final se știe cu siuranță cine câștigă :)
mai trec,

iulia

începutul e ok, promite multe și e sugestiv, se simte ritmul cu bach acolo :)
mi se pare mișto cum ai introdus punctul de vedere subiectiv feminin aici și mi se pare tare imaginea aia cu însemnatul locului pentru cuțit, mă duce cu gândul la filmul mayei deren, adică la ceva experimental și etern feminin :)
în schimb finalul final cade puțin. imperativul ăla acolo și zeul meu blând mi se par de altundeva și parcă nu merg cu textul de până acolo, dar e doar o părere

mai trec,
iulia

un text care se încheagă bine :). mizezi pe un discurs relativ concentrat dar sugestiv, sunt imagini care te prind până la partea cu paranteza unei ăi dau dreptate lui tudor :)...acolo devine puțin siropel :)
oricum
-pentru că ești cea mai grăbită femeie din lume
obiectele se trezesc înainte. gesturi simple
invadează patul. mișcări inexplicabile goale.
ai timp doar pentru lucruri mărețe
le văd doar pe cele mărunte

și
-pentru că îmi plac femeile îngrijite, mă gândesc
toată invazia asta. - mișto aici, cred că e una din cele mai puternice și expresive imagini din text

mai trec,
iulia

e o dovadă de sinceritate textul ăsta, cred, sau cel puțin cu impresia asta am rămas
și da, tudor are dreptate dar doar parțial, pentru că pe alocuri mai scapă câte o metaforă de asta încărcată cum e candoarea de mirt a minunii...aici mi se pare hmm...puțin cam mult sau uvertura unei simfonii abia îngânată-n surdină
de aceea se repetă cam mult și la intervale scurte (final de primă strofă și început de strofă a doua) și riscă să devină deranjant, să oprească din cursivitatea pe care textul o are în ansamblu
cel mai mult îmi place prima strofă pentru că e și cea mai simplă și cea mai directă mai ales când spui
„sunt o femeie aproximativ ok.
un pic drăguță, un pic neînțeleasă, un pic
din fiecare amănunt al vieții.”
da, păstrează ceva din eternul faminin, probabil acea franchețe și grație și mereu aceeași tendință de justificare plus ceva pe lângă :)
mai trec,

iulia

„am împărțit viața în oameni
și trăiesc
din fiecare câte puțin” - aici am avut impresia prima dată că e nițel clișeic, apoi am stat și am analizat înțelesul și mi s-a părut foarte tare să trăiești oamenii și nu viața :)
de la strofa a doua m-aș fi extins, aș fi dezvoltat mai mult plecând de la felierea asta pentru că spui aici ceva interesant după care lași suspendat și treci la următoarea strofă unde se cam repetă ideea de mai sus și e cumva în plus.
un text care propune o abordare interesantă dar care începe mereu o idee și o lasă neterminată. poate puțin prea restrâns, cu siguranță aș fi explorat mai mult din jocul ăsta în care fiecare concept se transformă, se metamorfozează în altceva
mai trec,

iulia

primul vers mi se pare hotărâtor pentru întreg demersul textului. ceea ce se vrea a se spune și se tace erupe aici:
„Uneori piatra cedează cuvintelor.” - sugestiv :)
mi se pare că tot poemul face echilibristică între două lumi, iar piramida ca simbol și anubis ca personaj mitologic conduc frumos spre zona asta: una din pământ și cealaltă de undeva de sus, ar putea la fel de bine să fie întreg exteriorul ca o proiecție intrinsecă, poate chiar un cathabasis...cine știe?
se simte alunnecarea spre ceva interior mai ales în momentul în care o introduci pe francesca, acolo totul devine personalizat și restrâns cu sensul de intim
„Nimic, Francesca, nu compară
cafeaua băută printre buzele tale,
care mă bântuie până-n străfunduri
împotriva oricăror reguli.”
finalul merge pe chestia cu cele două lumi de care ziceam mai sus și aici e momentul contopirii lor, o îmbinare care se produce de la interior spre exterior (ca în iona lui sorescu :P)
un text care propune multe învelișuri și substraturi, un poem care te face să cauți sensuri și să le înțelegi
mai trec,

iulia

textul ăsta fără dar eu l-am citit acum pe o melodie care îi vine ca o mănușă :)
chiar dacă are strecurat câte un clișeu pe ici pe colo cum e cel cu vântul și munții, reușește să surprindă singurătatea cu fărâme aia de ce a fost odată și nu va mai fi, un zâmbet dulce-amărui, mai mult amar decât orice
ca să vorbești despre singurătate întotdeauna îți trebuie o a doua persoană la care să îți raportezi trăirile, discursul, pentru ca sentimentul să se simte și mai puternic și tu faci lucru ăsta aici și mi se pare că îl faci bine
faină asta cu povestea unei vieți cât o țigară, mă face să mă gândesc la cât de scurtă e viața și cât de puțin timp avem să...fumăm :) (unde mai pui că și filtrul îți ocupă din țigara propriu-zisă)
mai trec,

iulia

cel mai mult îmi place cum crește discursul ăsta de la vecina iollanda încolo. capătă acea notă de sinceritate și franchețe care nu sunt chiar atât de ușor de obținut fără ca textul să se dilueze sau să alunece înspre o spunere care nu captează cu nimic.
aici e poveste, sunt și imagini care se îmbină frumos, cu lejeritate
am chiar și o drăcie de angel păzitor-prădătorrr - sună foaaarrrte ferrroce :), mi-a plăcut jocul ăsta cu h-urile și r-urile
bun și finalul...un text la care aș da *

mai trec,
iulia

textul ăsta atâta de bine scris și de curat nu are niciun comentariu. am dat peste el întâmplător, trăgeam o raită prin pagina ta :P
ai reușit aici, alex, să descrii singurătatea într-o manieră foarte personală și intimă, e ceva mișcător ca atunci când îți lasă un zâmbet amar, stricat...
„dacă ți-aș spune că singurătatea s-a
chircit la geam ca un motan bolnav
când am făcut dragoste cu tine
m-ai crede
nebun?” - singurătatea se extinde până la urletul unei întrebări retorice pentru că atunci când rămânem doar noi cu noi nu mai e nimeni care să ne răspundă. și ce e cel mai rău e că sunt întrebări peste întrebări și niciodată răspunsuri
„și mă întreb dacă sinceritatea
asta nu e cumva cea mai dureroasă minciună” - fain aici :)
„las doar apa între mine și mine
apa grea tulbure dulce
și mă gândesc tot mai des că
nu ești decât un fântânar
un fel de om cu găleată din
satul bunicului

iar dacă m-aș căra din mine te-aș privi în ochi și te-aș întreba

ți-ar seca toate
râurile” - se simte aici, reușești să transmiți foarte bine starea aia de dezolare ca atunci când nu ne rămâne nimic de făcut decât să ne tragem în noi înșine

nu mai spun nimic acum, mi-a plăcut cap-coadă, fără cârcoteli și alea-alea
mai trec,

iulia

se simte o depărtare în textul ăsta, alex, ca și cum cineva ar tăia toate legăturile și intersecțiile, apoi ar face din frică două străzi paralele între cei doi
ideea de mimesis a femeii clarifică și mai mult lucrul ăsta, deci e o dragoste care nu mai e, sau care mai există dar nu se mai simte, nu știu...
ca și cum ar conta sună ca și cum nu mai contează, un fel de „de parcă mai contează dragostea” când totul e risipit
typo la exhilibrul
desore textul în sine spun că e unitar ca și concept și cu mult mai restâns față de altele ale tale...
mai trec,

iulia

interesantă secvențierea asta cu first time și second time, dă unitate poemului
fain descris și zbuciumul, turbulențele interioare ca o proiecție a ceea ce e în afară cu un trafic nebun:
„era un incendiu în capătul orașului
flăcările se învârteau în mine
șoselele treceau peste mașini
pietonii plângeau și le tăiam capul
fără să am de ales”
finalul e în forță, scurt dar cuprinzător și de impact ca idee
„second time
pietonii își taiau singuri capetele
era doar începutul măcelului”
mai trec,

iulia

de celan și fuga nopții expresia cu laptele negru :)
un text concentrat care merge mult pe imagini. uneori am impresia că sunt prea multe metafore și adjective. asta îngreunează puțin dar e doar o părere
mi-a plăcut
„chipul e o pernă de ace
nenăscut văzător de departe
în inima de gumă”
și
„viața e tot mai plină
de
absența
ta”
mai trec,
iulia

un text care mă binedispune la ora asta matinală, un discurs autoironic dar e o chestie și cu autoironia asta care dă pe un ton melancolic (un fel de râzi tu râzi, harap-alb)
e un poem reușit, cătălin, îmi place cum te-ai jucat cu balansul de stări, cum ai trecut de la aladin la holograf și amalgamul ăsta care se proiectează în interior :)
„am totuși conștiința drogatului
în centrul lumii mele nu pot fi
și împărat și proletar simultan
dar pot învăța oricînd să cînt la țambal
și lovi bine cu pumnul la coaste
de foame”
„împăciuitor îmi doresc foarte mult
liniștea aceea plictisitoare a trecerii” - personal văd versurile astea două terminându-se aici. e mai mișto liniștea plictisitoare a trecerii fără timp :)
îmi place și jocul cu deschiderea și închiderea parantezei, dă o notă de dinamism, de oralitate și sinceritate
e ok. mai trec,
iulia

hhmm da...e un text profund care mizează mult pe idee, pe emoție
îmi place că e unitar, merge pe același fir cap-coadă și îmi place cum crește discursul, de fapt vocea feminină din discurs
aș selecta multe pasaje de aici, de fapt cred că aș selecta întreg poemul pentru că totul se leagă de tot și un vers fără altul nu mai are continuitate...e ca un sâmbure
totuși:
„nu-mi amintesc
cine s-a ținut după cine
sau dacă unul dintre noi
o fi iubit”
„ne așezăm cuminți față-n față
de parcă am avea lucruri de spus
undeva
se pun întrebări
se răspunde

azi-noapte au murit
toți cei ce se iubeau
până la noi
și-napoi
am rămas pentru că suferim
de-aceeași boală
după chipul și asemănarea
nu mai știu cui
deci privește-mă cu luare-aminte
hai să exersăm o moarte reușită”
fără cârcoteli, nu găsesc nimic în plus, nimic forțat, e natural și fluent
mai trec,
iulia

îmi place. e firesc, e natural, direct...adică tot ce e pe șleau :)
faină și repetiția cu ești nebună, dă credibilitate, apoi intersectările astea de dialog pe bune și „voce narativă” sunt dinamice
citind chiar am impresia că ascult pe cineva povestind despre ea și premiul nobel, despre cum începe orice conversația cu deci, apoi o văd cum dansează și se pierde, cum devine sălbatică și tot mai nebună
un text care îmbină frumos spunerea cu descrierea

mai trec,
iulia