Iulia Elize

Tema este, cu adevărat, plină de provocare și inepuizabilă, este de fapt o temă uriașă și esențială.

Dacă nu ar fi vorbă de apă și de viață, pe pământ, și cum suntem, desigur, oameni, aș spune că lumina este totul. Dar, pesemne, pe lângă lumină, este și viața. Care este un mister la fel de mare și de real.

A da, aș mai fi vrut să spun că totul pornește, de fapt, de la lumină și întuneric. Asta tot, ca și completare. Așadar, STEA!!! (peste noaptea primordială) E cel mai mare adevăr al acestei lumi și al acestui cosmos.

Da, un eseu foarte bun, din care am reținut mai ales prima parte, care este extrem de exactă și conceptual pe gustul meu intelectual. Cu privire la ”Universul ca oglindă.” eu aș avea un punct în plus, pentru că este și ideea mea, dar de altă factură. De pildă, există probabil universuri tip ETER sau LUMINĂ PURĂ ETERICĂ, pe care și eu tot așa le-aș numi, generic ”Universuri oglindă”, Eterice, nemateriale. Probabil asta spune foarte mult despre lumea de dincolo sau despre alte lumi poate asemănătoare, sau despre alte realități paralele. Sau chiar despre stringurile fizice imateriale. Care probabil sunt o realitate. Universuri paralele de factură eterică. Sau oglinzi. Interesant eseu, Oglinzile, universurile oglindă sunt după părerea mea, eterice, poate făcute din eter, care, eterul, este posibil asemănător cu lumina dar de altă factură. Ce să spun, las stea. Merită acest eseu mult mai mult. Posibil, să existe și lumi din energie pură, sau din lumină, dar după părerea mea, conceptuală, desigur, sunt de natură inefabilă și pur dumnezeiască, religioasă, așa numitul eter. Poate nu întâmplător există procentul acela mare cu privire la cantitatea masei concrete care este mult inferioară versus energie (sau, și aici, la energie, desigur, prinzându-se și masa eterului.)


Cu toată încântarea, las steaua!


A, da, încă o observație. Probabil procentul de eter este mult mai mare, decât se știe (masa energetică, față de masa dură, în univers), pentru că eterul, dar și luminozitatea, sau energia, sunt de factură ușoară.

Frumos, chiar frumos tipul discursiv. Eu, însă, aș încerca să dezvolt mai mult un tip de subiect, neamestecându-l prea mult cu un altul. Probabil aglomerarea contextuală vine din prea multe idei, în mintea celui care compune, pe care cineva ar tinde, cum, de exemplu, o fac și eu, să le cam alătur. Dar atunci textul devine non-unitar. Aș recomanda o lărgire a subiectelor individuale, cu păstrarea tehnicii literare de construcție, care este foarte bună. Și da, ieșirea prin cer cred și eu că există. Anumite porți, probabil sau locuri sau treceri, cum este deja clasicizat. Poate mașinile și oamenii, conex, nu dispar la întâmplare. Bucuroasă foarte că am putut lăsa semn!!!!

Frumoasă imaginea vizuală, e ca un pictural din piesele sadness. Nici eu nu pot să las prea multe cuvinte, dar mă bucur că am putut să trec.

În simplitate e mereu ceva, și în debarasarea de orice care ar putea încărca sau fi în plus. e un fel de emoție, cred, brută. aici a ieșit.

Foarte frumoasă imagine și construcție de ansamblu, mă mir cum nu trecu mai repede cineva... Probabil viața însăși nu e decât un mic pământ, iar perimentrul cu gheță ne sperie, de aceea întindem, cu așteptare, mâna. Frumos și sensibil, o scriitură fără defecte, care merită mult. Mai ales imagistic, cum sensibilizează pe tot omul. Nu am găsit niciun fel de păcat, defect, literar, ceea ce nu poate fi decât un alt plus poeziei.

Cumintele gânditor probabil înseamnă o conștiință deosebită. Mulțumesc mult pentru steluță, domnule Ioan Mircea Popovici! Cred că noi, ca oameni, suntem și gânditori și un fel de cumințenii... Destul de rar, dar mai suntem :):) Liberul arbitru ne eliberează, conștiința ne limitează, e ciudat, dar sunt aici un fel de axe, dar antinomice.

Din inimă, un mulțumesc mare! Timpul scriitorului este însăși ce crează și bucuria de fiecare zi, să se străduiască să facă împlinirea sensului sufletului! Și asta poate fi bucuria, străduința spre bucuria sufletească autentică, dar neforțată, nesilită, sau munca, de pildă...


Cu tot dragul!!!! MULȚUMIRI!!!

Mulțumesc, Maria Elena Chindea, pentru cuvintele deosebite, de fapt, pregătesc, de ceva vreme, și o carte, pe această temă. Se descifrează ea, de fapt, dar mai încet...

Cu respect, Iulia

Interesant poem și actual. Mie, una, mi-a plăcut, parcă am regăsit un suflu autentic și pulsatoriu, de imagine vizuală. Da, așa e cu motoarele termice, dar cred că suntem salvați, în general, de electricitate. Poate într-o zi vom trece și pe centrale de încălzire electrice, totuși... Pentru că apele, râurile, curg... Ar fi cam cazul...

Succes și pe mai departe!

Mult respect pentru toate cărțile semnate de Dvs., probabil maturitatea stilistică trebuie oglindită, de fiecare dată, printr-o carte care să încununeze autorul, spre cititorii săi!!! Ăsta este scopul până la urmă, autodepășirea, trecerea matură, dincolo de cuvântul bun.

Drum bun și acestei cărți, ca recunoaștere emoțională și ca empatie, în sufletul cititorului!

Mi-au plăcut foarte mult, fiecare din cele 12 zodii pitural poetice, cred că prinde acest stil, foarte comprimat totuși suficient de larg și subtil, mi se pare că măsura aleasă a versurilor este tocmai de lungimea care trebuie și de comprimarea sau de largheța căutată numai bună de a pune în valoare, aproape totemic, fiecare zodie a grupajului poeziilor de idee. Eu, una, nu am evidențiat prea mult poezii de tip haiku, nu știu de ce nu s-a întâmplat până acum, dar aici am găsit un grupaj mai lat, ca stil, care depășind, ideatic, multe standarde, se poziționează mult în măsură. Un grupaj notabil, de pus în ramă!

O Stea, pentru frumusețe!

Un univers blând și de lut, ”în cea mai lungă zi, durerea se-nfășoară pe trup ca iedera în rugă”, unde stă ceva prețios, ca amintire scumpă, ca dor de ceea ce a fost mai înainte, fără durere, poate, să fie ziua aceasta și gândul lăuntric și numai ca o bine meritată lumină. O ușă, însă, se deschide, e mai mult decât poarta, pentru că ușa dă înspre multiple iluminări și sprijiniri (ușa sugerează ideea de deschidere perpetuă și hieratică).


Luminez, cu emoție!!!

Mulțumesc, Scriitorului TEODOR DUME, pentru deosebitul popas! Da, așa e, este o bucurie în suflet, mă bucur să o găsesc împărtășită și evidențiată foarte frumos, și de fapt amploarea cărții mă face să cred că am spus foarte mult, în poezia clasică și rigorilor de scriere, de fapt, clasică. Fiind o colecție amplă, de 448 de pagini și mulțumindu-mă, de fapt, valoric.


Cu tot dragul primesc toate felicitările acestea și urările de bine!

Cu apreciere și cu aceeași prietenie deosebită, Iulia E.

Ștefane, e bine. Cum să nu fie, metafora ”noroiul alb” ceva foarte frumos care dă un fel de contrafort conglomeratului general. Dar aș păstra și varianta mea, ajutător.

Că, tot vine vorba de sugestii, eu aș practica inversiunea: Iacătă:


Luntrașul e beat mort de așteptare
trezindu-se când ne îmbarcăm
dar lasă vorba asta acu,
încă suferim de ființă,
cel puțin eu
târâind după mine carnea cu multe boli
și sânge ce țipă amoruri
Peste cele care s-au întâmplat deja
azi duc în spinare întrebarea lui mâine,
din larva afirmativă a lui ieri
hrănesc fluturele cu aripi de a fi
anotimpurile astea trei zidesc anul curgerii de ființă,
uneori mâine își iese din matcă
revărsându-se-n luntrea către infinit

Cuvântul e pentru surzi,
doar prin ochi să cânte cântecul acela
și să fiu să fiu cântecul mut al slovei eterne,
dar mi s-au terminat cuvintele sacre
și cobor pe partea cealaltă a muntelui
și scriu, scriu să nu mă prăbușesc
lăsând o dâră în noroiul alb

Da, dă un suflu bun, poemul! Un psiholog (bun) ar da cam aceleași sfaturi, în vremuri mai ”reconstructive”, e și antipandemică, puțin, scriitura, dacă ”durerile iernii” le poți lega de perioada asta (generală) mai grea.


Pentru optimismul indus aproape la foc automat, mie, una, și pentru optimismul în general al colegilor (noștri) scriitori, de aici, de pretutindeni, și pentru traseul vesel imprimat, azi, - pun și eu un semn de încurajare.

Aștept, desigur, și texte mai ample, mai augmentate!!

Mulțumesc mult pentru cuvintele frumoase!!! Probabil sufletul cuminte al femeii e ca un râu care călătorește, e o metamorfozare, o metanoia, poate într-o zi ”Dă peste pădure”; iese, din ea,. și se trezește că e, din izvor, un râu... Se face și crește, din izvor în râu, apoi se trezește că a și iesit din pădure. Însă, probabil, izvoarele sunt mai frumoase decât râurile, cu toate că sunt mai mici. A fi mic și izvor, cu adevărat foarte mic, nu e rău... E un parcurs, de fapt, în tot omul, și sunt amintiri și este și metaforă, peste tot.

Toate cele bune, Cătălin, și mult drag!!!!! Acum, că a venit primăvara, poate și pădurile sunt, de fapt, mai îmbietoare... :):)

Îmi pare că poezia a fost scrisă, pur și simplu, ”frumos”. Unele poezii se scriu, poate, ”bine”, cu amprentare bună și aproape de culme, altele ”perfect”, unde nu mai e nimic în plus, de spus, dar aici am găsit un poem frumos, ca multe de pe pagina autorului, îmi pare că unele poeme spun mult, cerându-și, aproape toate drepturile de frumusețe. Pentru acest atribut, deosebit, după părerea mea, și tot ce am spus, frumsețea ”limbajul ideogramelor”, imagistica, de fapt, sau ideograma, las steaua și felicitările mele. Mult bine și multă poftă la scris! :):)


Aprecieri, Iulia

Mulțumesc, Ottilia! Sunt cărți muncite și care mă fac fericită. Cred că oricare autor ar simți la fel... Te salut, salut marea cea albastră, din zona unde ești tu, cred că și acum e o bucurie să poți privi apa mării, nu îmi pot decât imagina... la fel ca și Eminescu, în ere și sfere romantice, poate totuși fiecare om care nu are ocazia să fie tot timpul ”cu picioarele în apă de mare” sau să simtă aerul sărat, are anumite doruri pur subiective și de ocazie. La fel cum, de fapt, și pădurea m-a inspirat, de altfel, mai sus.


La bună și dragă recitire!