Iulia Elize

Sunt foarte ok, cum sunt, Bogdan. Poate, ar trebui să ne limităm la ce scriem fiecare, mă refer la mine, pentru că sfaturile, în materie de clasică, sunt aur, și măcar, dacă dăm aur, să o facem cu bine numai în propriile poeme, să le aplicăm. Poate tehnica literară nu se împărtășește, mai ales dacă ești luat peste picior, când nu e cazul și când am vrut numai să ajut, scriu clasică de prin 2005 adică de aproape 20 ani, 19. Sunt foarte liniștită, de felu-mi, și sunt și lămurită, scriitorul este un mare independent... Părerea mea. În rest, suntem subiectiv și legăm cu toții simpatii, vrem să interacționăm. Care însă nu ne împiedică să creăm independent, pentru că tehnica literară când se spune, în sfat minimal, mai ales când naște ”revolte” parcă necăutate. Tehnica literară nu se împărtășește, e posibil și acesta un aspect important.

Vă doresc tuturor spor în peniță, cu drag, bineînțeles, ne mai citim, cu tot dragul și mai ales cu tot respectul cuvenit.

Respect, Iulia Elize

Nu văd eu așa cum trebuie? Eu zic că e un exercițiu, atunci, și vor fi și zile (pentru poezia clasică) pe care le aștept și eu să vină...

Dar să fim anunțați, când e clasică și când nu e. Că altfel, poate credem prostii, nu vedem cum trebuie, comentăm și ne ceartă Bogdan, Doamne ferește...

Scuze, Liviu Nanu, și mai trec, dar numai să îmi dea voie Bogdan și să nu sară, că de ce am altă părere, Doamne ferește...

Eu am mai trecut, și pe alte texte, pe pagina lui Liviu Nanu și sper că părerea mea va fi percepută cum a fost, sub un text clasic, chiar așa pare, din nefericire!!!! Cum să știu ce pare și ce e, eu doar m-am uitat?? Cum pare, dacă sunteți sinceri, pare clasică sau nu pare?

Ce să spun, altceva??? Nu am dreptate??

Sunt luată de prostuță? Păi dacă strofa are 4 versuri și rimă, vreți să spuneți că e vers alb????
Îmi cer scuze, dar nu mai am alte comentarii, de justificare a demersului meu literar.

Scriitorii de clasică știu (absolut toți) că trebuie să bată rima, ce e ok, mai sus, ritmul să fie păstrat constant pe parcursul poeziei și măsura din fiecare vers să fie constantă, pe tipul de scriere al poeziei. Dacă măsura nu e bună, e semn de derapaj al ritmului. Pe scurt, fiecare vers clasic să fie la fel, pe toată poezia, sau măcar în alternanță de o silabă, pe vers scurt sau lung.

Derapajele se văd lesne, la orice scriitor de poezie clasică, privind inconsistența măsurii. Eu nu scriu de ieri de azi clasică, și mă pricep.

Iar dacă ce e mai sus, spuneți că nu e clasică, eu îmi mai pun o pereche de ochelari în plus și zic că sunt ornitoring și că văd dublu, de când mă știu, eu. Dacă nu e clasică, totuși ce e..?

Bineînțeles, ție Bogdan poate să îți placă orice, dar fiind un vers imperfect, nu știu ce vezi tu de fapt la poezia de mai sus, care e semiclasică, atunci, adică de fapt clasică imperfectă.


Nu cred că datorez scuze nimănui că mi-am exprimat părerea într-un atelier litrar, sub o clasică care poate e numai pe jumătate, pe jumătate, totuși? dar totuși dacă are structura de clasică, ar fi trebuit să fie perfect sau aproape perfect scrisă și după catastif. O poezie clasică imperfectă e numai un exercițiu, dar după structură, ar trebui să fie în canoane.

În plus, nu mai săriți pe mine, pe niște observații pertinente, pe rigorile unui stil bine împământenit, și nu semi.

Bogdan, mie îmi datorezi scuze, mai ales că nu te pricepi la clasică și sari pe o notare tocmai pe acest stil de scriere, cum Liviu Nanu nu a fost azi în cea mai bună formă, pe poemul de mai sus.


Nu înțeleg, de ce cu jigniri se produce literatura. De ce ți se pare că am sărit calul, de fapt? Era de stea, poezia, cu greșeli? Atunci, Bogdan, de ce te superi, de fapt? E un nonsens, aici. De ce există nevoia de SCUZE? Am voie să îmi exprim părerile OBIECTIVE, pe un stil cu pretenție veche? Așa e stilul de clasică, riguros, NU EU!!!!!

Nu prea este un poem de steluță, dar dacă se fac corecțiile și ritmarea corectă, poate fi...

Textul are, din păcate, aritmii destul de clare. Versul 1 nu bate cu versul 2, ca număr de silabe, versul 1- 11, versul 2-12, deci pe undeva e aritmic, pe genul ăsta de scriere, de mai sus. Bănuiesc că e un vers de 12 silabe, eu așa îl văd, cel puțin pe prima strofă.

Strofa 2 începe bine, tot cu măsură de 12, dar versul 2/strofa 2 e pe o măsură de 13, deci o altă eroare.

”și mi-e cald, în pahare nu-i nici votcă nici apă” are o măsură de 14, ceea ce trebuie corectat, dacă se vrea păstrarea măsurii de 12, de fapt 13 pentru că e un vers cu terminație pară.

Nu mai insist, din punct de vedere de metrică, ar trebui să interveniți. Eu nu prea folosesc acest tip de ritmare, dar dacă îmi fac timp, o să fac, la rândul meu, niște exerciții. Oricum, ce e mai sus, măsura prin vers nu e păstrată deloc și trebuie făcute intervenții pe text, trebuie mai multă atenție ca măsura să se respecte pe tot parcursul poemului.

Mult spor la scris și în poezia clasică, unde mereu ne perfecționăm stilul!

Notă de subsol: Analogie nenecesară, la faptul că, în trecut, oamenii își vindeau dinții la târg, pentru a supraviețui material (fapt, Victor Hugo, Mizerabilii) dar posibil să existe și alte însemnări cu privire la practicile mai ciudate, din trecut.

Erată:

Puțini* nu avem erori de compunere...

Domnule Stănică Viorel, pentru mine desigur literatura nu este o ambiție sau un orgoliu, ci un modus vivendi. Sunt însă atentă la valoarea creațiilor mele, ba chiar sunt o perfecționistă, mă mărturisesc a fi, ceea ce pentru o scriitoare este parte și manifestă un adevărat drum de creștere, după cât se poate și se face...

Vă doresc să vă înțelegeți, revelator, și dvs., menirea, fapt care vă va permite să scrieți și dvs. tot mai cu o măsură mai scumpă, evaluatoriu, și sper să mai treceți pe aici... Chiar încercând metrul clasic, de ce nu.

Puțini îl stăpânim, și e cert, acesta este un adevăr... Puțin nu avem erori de compunere, cum la început, se fac greșeli de oricare, care poate încearcă metrul clasic.

Cu mult bine și cu salutări, dintre cele mai dragi! Și cu respect!!

aceeași, Iulia Elize

Pe mine, mă impresionează un autor cu multe steluțe... Pe site.

Poate mai frumos decât o pădure sub stele, care e freaky noaptea, pentru o femeie, totuși, în ciuda celor zise mai sus, mi se pare că un text cu steluțe e totuși reconfortant, pe site... E pitoresc.

Sunt unii autori care câteodată ”sclipesc”, și e delicios de frumos, de observat, poate e un sens în toate...

Deși ca pictură cu o pădure sub stele, nu se compară cu nimic, să nu o traversezi totuși, ca femeie! Dai de animale neptrivite, contextual?

Pentru poezia de mai sus, las și eu o steluță, pentru că este magistral scrisă și pe gustul meu, chiar merită evidențierea printr-o paralelă care atinge, profund, sufletul uman și invocă ancestralități generice (omului).

Da, eu din 2014, mă lupt cu pădurile, din mine, ca imagini. Încă de când am debutat. Ce ți-am spus mai sus e din 2014 și 2021, o reluare a romanului de debut.

La momentul când am scris eu cartea, nu erau afinități față de copac, prea mult, în sensul meu, din câte am citit, mai ales religios, era copacul spiritual indian și driada și hamadriada brahmană, asocierea copac-pasăre-deus era neprezentă și e o imagine unică, a fost, în anul 2014.

Loc să fie, pentru toți care îndrăgesc pădurea... Curios, când eram foarte tânără nu îndrăgeam și nu înțelegeam dragostea unor oameni față de pădure, apoi a mai trecut timpul, iar acum când merg la pădure, dacă văd un copac mai bătrân, îmi vine pur și simplu să îl iau în brațe... Ca prin Eliade... Dar real, cum am și făcut-o, îmi plac copacii bătrâni... Îmi place coaja în care se strâng real anii, e un fel de epifanie și un fel de curiozitate. Cam asta s-a schimbat, la mine, peisagistic, de când ”am mai crescut”, dragostea față de copaci și față de zăpadă, care oricum e foarte rară, în ultimii ani.

Poate de-asta scriu și eu despre copaci, că mă atrag... Mărturisesc, mai întâi în romanul de debut, apoi ca prin farmec, am adorat pădurea și chiar îmi place ”să o ating”... dar și să fac excursii, dacă pot. Poate e ceva cu pădurea, e un plămân al omului, un plămân secundar dar real, la propriu, dacă atrage omul, către ea... Poate e prea frumoasă și poate o merităm, cu toții.

Mulțumesc Cristina!!!!

Nu am vrut să fac observația aceasta, de fapt, dar am fost forțată de faptul că aveai foarte multe poezii, pe acest subiect, deja se adunaseră foarte multe, la tine, contextual, observând aceasta și vrând mai ales să mă poziționez față de subiect, ca să notez unele lucruri necesare. Cum fiecare are voie să scrie exact ce vrea, este liber, dar unele metafore mari, sunt abordate, mai înainte, prin cărțile mele și aș fi vrut să fac această remarcă optim, cu privire la temă și specificități...

Cu drag, te citesc, și eu, Cristina!!! Spor mult la scris!!!

Am și eu o notiță, o remarcă, cu privire la temă. Metaforele pe care ai început să le folosești cu privire la pădure, păsări și deese sunt foarte vechi pe la mine, în cărțile mele, gen ”Tresăriri” și ”Mai frumoasă decât floarea de rodie”, romane de geneză, în două ediții. La mine, copacul vechi se despică, în două este copac de creație, ba chiar și cosmic sau arhaic, în geneză, se face pasăre deică, se face din trunchi pasăre, apoi bărbat deic și femeie deică, se arată deicitatea, în fine, este o metaforă foarte veche de-a mea... La început, trunchi vechi *eu fosolosesc adesea stejarul, așa îl văd, mai ales, apoi pasăre umană și deic. Metafora cu copacii (pădurea) arhaică este de asemenea prin scrierile mele, gen ”Ninsese mult, Luana Anghelos...” deesa copac, ”îngerul”-femeie deic, din copac, adică și în poezie, fiind o temă de carte, de asemenea ca și curiozitate, am abordat tema pădurii arhaice și a pădurenilor într-un întreg roman, cu ”Pădureanca”, gen întâmplări ”în pădurea arhaică”. Fapt nu așa de semnificativ, cum romanul de geneză ”Mai frumoasă decât floarea de rodie” sau ”Ninsese mult, Luana Anghelos...”. Am vrut doar să las un semn, cu privire la faptul că această metaforă: copac vechi, pasăre, deic, este foarte prezentă prin cărțile mele, fapt care îți permite de asemenea să o dezvolți și tu, după tipicul tău.

Aș fi vrut să remarc că în unele poezii despre copaci, din ultima vreme, de la tine, există similarități cu cărți foarte vechi, publicate de mine, dar că bineînțeles tema se poate aborda de cine (mai) dorește, cu mențiunea că metaforele proprii îmi aparțin și sunt foarte vechi, tematic.

Am două cărți pe temă, de sonet, mai pregătesc câte ceva, dar îmi mai adun poezii... Cred că unele texte vă par prea grele, clasic, de asta nu înțelegeți, nu e pricină dacă preferați textele mai simple și numai din 14 versuri...

Eu scriu și mai amplu și vă invit să învățați arta scrierii clasice, pentru că merită!!

Sunt mai grele descoperirile...

SALUTĂRI!!!!

Păi, dacă nu înțelegeți dvs., nu vă supărați. Că nu aveți de ce, eu zic.


Eu zic să luați, întru demonstrarea comentariului de mai sus, condeiul și să încercați, măcar 5-6 catrene, pe care cu drag le aștept și eu, dacă eu este să respect prozodia și ideea mea de text, iar dumneavoastră să contrați textual...

Aștept să îmi demonstrați îndreptățirea judecății de mai sus, cu o exemplificare personală, care să îmi demonstreze că știți mai multe decât mine, în materie de poezie clasică.

Și că sunteți îndreptățit, prozodic și după bagajul de cunoștințe. Altfel, vorbim degeaba.

Vă aștept!!! Cu drag și cu respect! Și vă mai aștept... Încercați să mă bateți, la clasică...

Ne cunoaștem? :) Întreb și eu...


Eu sper numai întru perpetua nesupărare a dvs. și evoluție...


Cu bine și dvs. și multă râvnă! Mult succes!!!

S-ar putea ca un hacker să îți fi șters bolgul, aflându-ți parola. Dar s-ar mai putea ca să fi încălcat, vreun termen, de pe la ei...

Mult succes, numai prin dialog cu dânșii, o să rezolvi!!! Măcar să îți preiei materialele...

Poate o pizza poate vorbi despre dragoste, de asemenea, eu așa zic. Mi-a plăcut textul, pentru că din orice poți naște un sentiment, mai ales când pasiunea vieții și cea a dragostei nu se găsește pe la unii, pe nicăieri... Nu ți se pare, de exemplu, că, azi, oamenii se iubesc mai puțin și că nu mai sunt atâția îndrăgostiți, pe stradă?


Îți admir râvna și optimismul incurabil, curățenie în pasiune care se simte poetic, de fapt un suflet curat poate simți. Ceea ce e rar, și de apreciat, în poezie, exprimarea dragostei reale (inclusiv de viață) și un optimism incurabil, în ciuda a orice...

PS:

E o impresie generală, de fapt, de prin scrierile tale, îmi pare rău că abia acum am exprimat-o, când aș fi vrut mai demult, optimistul de mai sus se laudă, de mine, foarte mult, bineînțeles! :))))

Mi se pare că trebuie mai mult centrat textual, eu aș mai comprima și aș mai clarifica, pare prea lat și din această cauză, balastică după stare, pare și ambiguu...

Mi-a plăcut foarte mult (3)., grupajul 3, + comentariu, am o afinitate deosebită pentru culoarea oranj, sunt foarte subiectivă și empatică, cu poezia... Și poate o rază este mai presus decât poezia și nepoezia. Poate o rază spune totul, și despre început, dar mai ales despre orice continuare, din lume, despre speranță, ceea ce este o bucurie (de fiecare zi), dincolo de orice tânguire, care la toată lumea apare, infinit neînțleasă sensual, independent de rangul social, ca un dat firesc, din păcate cum ziceam real și inevitabil.