Iulia Elize

Sub stele sunt numai o fată obișnuită Risc să mă pierd pe lângă băncile unde îndrăgostiții stau numai cinci minute Ei au brațe și eu am brațe și atunci ce diferență să existe Între oameni Dacă

În două lacrimi, una-mi se deface Ea-și trage rochia prea grea, sub corp; Eu o visez prea negru, ca un corb Sau ca ucisul puiului, sub pace. Căci Paștele e hidric și amorf Și oule prea roșii, nu-n

Printre degetele tale, să curgă sfânta zăpadă mergeam, deunăzi, prin amplasament mirosea a păcură și câțiva soldați stăteau tocmai foarte treji, veghind la foc cine știe ale cui scrisori le

Ai putea să lași măcar pentru cinci minute fereastra deschisă aerul curat intră în casă ca o mânuță de iasomii și plină cu mult bine ți-a cotrobăit, nițel, prin piept îți hărțuiește plămânii, te

Eu te-am iubit, sub flori de sânziene Păcătuind cu pacea, sfat, te-am vrut Vezi, parcă plouă, poate-a început... Și praful este cald, Emiliene. Femei din sat, prin raniți Lidiene Îl cam sunau

Cum ar fi să te îndrăgostești din nou Ploaia să îți spele tot corpul și să te îndrăgostești din nou În Vamă, să plouă, pe corturile vechi Prea vechi, uitate, Întinse pe plajă, unde se plimbă

Când viața îmi pare un Chei de metal și satul, tăcut, se închide în pod Mă uit iar la cerul, cu strai de cristal Păcală îmi sunt și mă zvârlu-n năvod. Dar iarna, iubite, și-n cer, s-a

Mi-e drumul prea încet, `pricesna Unde-și începe nucul rădăcini În satul ciumei, slăbănogi, în vini Se plimbă jos pe ulițe, cu bezna. Și mă întreb, alocuri, lângă crini Dacă și eu sunt o

Mai frumos decât acest decembrie nu poate fi nimic, dragul meu haide, pune-mi un pic de ceai în cana aceasta cu elefant alb, semn regesc, cum regină nu sunt defel, cum sunt apă de aur. și febră de

Steaua mea păzitoare, dacă merg la sat sau la țară cerul îmi pare foarte mare și clar Iar apa este bună, rădăcinile mele sunt de vedere pe lângă izvoare, subțiri Aș vrea să mă lăsați singură,

Nimicnicii, parfumuri, dar și broaște Te rad de pe la cap și subsuoară În fața ochilor târzii de vară Sunt doar alt om, târziu și mai de obște. În casa mea, trăsurile-s de ceară Ce au venit,

A spune ”te iubesc” este o răspundere care îți iese, cum trebuie, din carne și oase, credeam că sunt din spumă și apă și carne, că mă pot face unică și foarte nevăzută, să îmi trag aripile marine

GLAFURI (13). Despre stâni - Fragmente Doinele erau, desigur, mai rare. Oierii nu au nevoie de doină, pentru că ei nu au timp de amintiri, pentru că ei, bineînțeles, muncesc. Ei poartă oile de pe un

Unde ești? Cine ești tu Din basmele lumii auzite pe stradă, dacă e multă lume în stradă... Numai introspecție, care e de fapt măsura imperfecțiunii acestei mari alergări Clopoței de argint să nu

Spinări de rău! stau zânele, cu coadă Din aur, împletire sub sacăz... Durerea mea se scurge, pe la prânz Un prunc, din trup, se naște în rocadă. Se iese-n parcul cu salcâmi și mânz Copacii de

Dacă vrei să mă întrebi ce mai fac Sunt bine Oarecum sunt mâhnită uneori Dacă pisicile alunecoase nu mă înțeleg iar eu nu înțeleg limba lor Sau celelalte animale Este un fel de profunzime

Ochii tăi negri de ciocolată cred că era amară Priveai la ceas tăcut îți ședea oricum bine pe o bancă cu pufuleț de salcâm în păr și în întreaga ta gară Dacă struțul tacticos ar fi trecut să îți

În Casa mereu prea mare, pentru că nu are, în ea, destui nepoți, față de câți fii are Ciobanul, undeva drept pe prispă, șade, liniștit, trăgând dintr-o țigaretă cam tare, un bărbat; să aibă pe undeva

Mersesem mai departe de tine, Trăgându-mi ia peste față, în sat. Nu ți-am zis niciodată dar satele nu înseamnă nimic pentru mine Sunt numai o temă de lectură, pentru că sunt orășancă. Dar