De undeva, de lângă luntre...

Mai frumos decât acest decembrie nu poate fi nimic, dragul meu

haide, pune-mi un pic de ceai în cana aceasta cu elefant alb, semn regesc,

cum regină nu sunt defel, cum sunt apă de aur. și febră de asfixiere în

mine însămi, cum sunt

și să ascultăm cum cade ninsoarea. cum se sparge de pământ,

da, și lacrimile se sparg, frumoase, curate. da. și ploaia. și biserica din

cer se mai sparge. plină cu zei. da. și cu zeițe.

fiecare parte din mine este adevărată. de fapt numai pe tine te iubesc.

m-am așezat în acest cerc de mătase, în el ți-am jurat.

iubirea este cea mai curată din lume. nimic nu este mai simplu

de atât. banalitatea de a spune ”decembrie” ca mama, ca și cum te-ai fi lăsat

învelit de un pled. și de o ramură din lemn de cireș până

mâine

mi-am luat astăzi un câine de pază. din porțelan, desigur,

ca și cana noastră cu sori. sau cu elefant, da, pe o pânză de păianjen.

știai că universul înseamnă tot felul de pânze pe care se leagănă zeii?

frumos, nu-i așa? cum este dumnezeu, oare, printre zei, este rău sau bun?

el este tatăl-zeilor? așa cum și Iisus are un tată? oare eu am o mamă, un tată?

așa ca Iisus? Nu, părinții mei au murit de mult. Numai de tati m-am agățat,

și el mă așteaptă, de undeva de lângă luntre. cu el (poate) voi pleca.

nu știu cine sunt și de unde vin. eu sunt vineri și domnișoara.

lângă mine sunt numai cireși cu floare purpurie, cireșii erau purpurii când mă nășteam. sunt un fel de asia mică și prințesă cu șapte degete de copac și de cireș roșu.

adună-mi cel puțin cinci fire de mătase să îmi fac leagănul

să mă cresc din mine până ajung acolo unde s-a născut tati.