Iulia Elize

Mulțumesc pentru semnul de lectură! Îmi pare rău că am răspuns atât de târziu...

Felicitări câștigătorului, felicitări tuturor participanților! Găsesc rezultat surprinzător, dar câte pene de scris atâtea păreri. Ele trebuie respectate, conform regulamentului, indiferent de părerea unora, altora, cu privire la texte. Mă includ aici și pe mine. Ca și în politică, rezultatul aparține majorității. Și, din punctul meu de vedere, trebuie respectat.

Toată stima mea celor care muncesc pe brânci pentru a face o treabă bună, în special organizatoarei, care a dat dovadă de echidistanță și înțelepciune, pentru că, tratând un astfel de proiect, presupune a-ți dovedi, cu adevărat, înțelepciunea. Întotdeauna vor exista câcotași, oameni care au păreri contra. Important e aici ca proiectele să continue cu bine, aici este înțelepciunea.

Nu am dispus, din păcate, de timpul necesar pentru a trata, cu seriozitatea de care e nevoie, această provocare literară, fiind implicată în alte proiecte. Sper să fie altfel în cazul ediției care urmează.


Tuturor membrilor Agoniei le doresc în continuare Sărbători fericite și un îndemn serios către implicare, seriozitate și cât mai puține contre, pentru că în viață trebuie să fii (și să rămâi) mereu constructiv.

Frumos final, Simion! Îmi păruse nițel prea frust, prea puțin permisiv, registul ales, anume pentru partea de început a poemului, unul care nu îți permitea, parcă, o alonjă suficientă, însă versurile de final sunt, cu adevărat, demne de toată atenția cititorului, spre încântarea lui:

”ne vor găsi frumoase mirese și ne vor purta pe cai
legați și beți și ne vor duce acasă la ele
să ne prezinte tatălui și mamei surorii și fratelui
să facem casă de piatră prețioasă
și masă de lună în dungă de frunză
fumată
pe îndelete”

Spor la scris, inspirație și poezie de seamă ”în casă de piatră prețioasă”!

Felictări autorului, cinste ”strădaniei” exprimate artistic în vers. O prezentare interesantă, minuțioasă, care deschide parcă o punte cât se poate de veridică înspre lumea Alindoriei, care palpită, deja, astfel, undeva la îndemâna cititorului, îndemnându-l să o descopere mai mult. Luminez!

Mulțumesc pentru vers, pentru că ai trecut, Elena. A fost doar o stare poetică, pe care am dorit, cumva, s-o așez. S-o împământenesc. Te mai aștept!

Încă o dată felicitări câștigătoarei, poeziei care a primit laurii, o poezie, după părerea mea bună, scrisă (cel puțin așa pare) în lauda aceea a primei inspirații (și inerent, posibilă de a fi șlefuită din brut într-o piatră scumpă, frumoasă), oricum o poezie bună, reușită.


Cu scuzele mele de rigoare de a mă fi grăbit să nu consult (pe îndelete) regulamentul concursului, și de a pica întocmai ca nuca în baltă, cu o observație ce ar fi trebuit plasată în alt loc, decât aici.


La mai multe, organizatorilor! La mai multe participanților!

O poezie frumoasă, expresivă, cu imagini reușite, în tușe elegante.


Aș fi lăsat și eu steaua, însă deranjează, puțin, cele trei comparații care se succed, nefiresc, la începutul poeziei. Unele după celelalte, îngreunând, nițel, poezia.


Pentru imagistică, însă, nota mea de 10, sunt sigură că aspectul ăsta a cântărit, tot de 10, în obținerea premiului, meritat.

Doamnă Eugenia Reiter, un lucru spun aici, că nu a fost cu rea intenție, și dacă am greșit e că nu am studiat atentă regulamentul. Îmi cer scuze!

”inima mai mare decât trupul,
sărind din toate părțile deodată
și prăbușndu-se din toate părțile-napoi,
asupra lui,
ca o distrugătoare ploaie de lavă”

un citat pentru dumneavoastră din poezie, boldat, ca să înțelegeți mai bine despre cele care nu se spun (parcă, cu dinadins) pe gustul tuturor, și totuși se scriu...

pe unde vă mai sunt parodiile, domnule Ștefănescu? ce mai fac ele? parcă mi-ați parodiat și mie, odată, demult, un text...

toate bune!

Mulțumesc generoasei redacții pentru recomandare!

Ottilia, mâinile mele nu îmi aparțin mie, ci cărnii în care am crescut. Să-mi ierți pornirea asta poetică. Am primit cuvintele, iar luminița e foarte frumoasă

Ideea e destul de clară, ea e puțină apă, el foarte mult pământ, iar dragostea se năștea din combinația (nefericită) a ăstora două... mlaștina, delta, ce sunt altfel decât o combinație, de astă dată, fericită a elementelor de care am pomenit, la fel și lutul, domnule Rachieriu.

~un fel de deltă albă care ținea sub o aripă/mult mult pământ~ iar aici se vede foarte bine disproporția dintre bucățica aia de apă și pământul parcă, cumva, deja, arid, de-asta spuneam că, oarecum, combinația dintre apă și pământ este una nefericită, în acest context.

bine că mai și plouă pe pământ, și că mai există și fântâni, asta ca să revin la metaforizare și să las în pace analiza impertinentă...

oricum, vă mai aștept! toate cele bune!

Impresionant final de poezie, am rămas (mai ales) cu ultimele două versuri, cu totul deosebite și pline de originalitate!

Felicitări pentru premiu, Antonia! Nu am participat, activ, la acest concurs, însă am urmărit îndeaproape.

Un semn de apreciere și organizatorilor, care au depus o muncă titanică, pe tot parcursul derulării fiecărei etape a competiției!

Vă mulțumesc din suflet pentru cuvintele frumoase. Este vorba, aici, de un text muncit, cât despre romanul din care face parte, a fost finalizat după mai mulți ani de travaliu asiduu. Aprecierea dvs. mă onorează! Cu respect, Iulia E.

adică un cuvânt despuiat generează oameni despuiați, care s-ar numi fluturi. ce să spui, cam asta e ideea poemului. totul a început așadar cu un om despuiat numit fluture. ce geneză! :)

pe mine una m-a deranjat chestia cu pamperșii, e ucigătoare

foarte frumos, ca și cum ar fi o linie luminoasă împletită cu o alta, arhetipal numite bărbat și femeie.

mulțumesc pentru lectură și semn, cu părere mare de rău că ți-am răspuns atât de târziu

un poem greu, ca un fel de apăsare, de plângere, parcă ar fi vorba de ziduri sentimentale prin care treci plângând.

e primul poem de factura asta pe care l-am citit la tine, și steluța e acolo pentru că poemul o merită din plin

da, păsări și gratii. un poem de stare, un poem insulă, omul plângând suspendat între cer si pământ.

cândva susțineam cauza paradoxurilor, și chiar și acum o susțin, frumos să o găsesc aici în ipostaza omului-paradox.