Statusquo-lacrimae (sub stele)

E “vina suferinței”, ce “crește” dacă nu se implică entitățile pozitive ale omului, că “dinăuntrul” este colonizat de “frigul” “ofilind”, alterând și degradând o ființă, căreia suferința i-a răpit căldura, efervescența și entuziasmul, și în lipsa lor, “timpul” nu mai pulsează armonios.

mai citesc o dată finalul și zic:
hei, nici chiar așa,
abia s-au scuturat sânzâienele,
mai ai de prășit dumitrițele pân vor înfori
și încă e arșiță mare în soare...

cu plăcerea lecturii, Ioan.

... asumarea suferinței / crucii într-o lume pleziristă (/ hedonistă - deja este un termen mult prea nobil pt a desemna o anume stare de fapt!!!), al cărei scop suprem este (lamentabil) rezumabil la binele și plăcerile strict personale, la „realitatea” de aici și de acum (hic et nunc)... Răscolitoare imaginea căii ferate trecând prin propriul trup, aceasta fără nicun fel de... supărare / frustrare/ ranchiună... Când crucea este astfel asumată, ea nu are cum să fie de paie! „Cealaltă cruce”, din paie, este apanajul entităților pe măsură, din paie!

Răzvan,
tu întotdeauna le constriești pe toate "silogicmistic", fără legătură cu mistica, adică în stil Rachierian, sper că ai sesizat că acesta este un semn de apreciere, mulțum!


Domnule Ioan Postolache-Doljești, trecerea dvs. mă face să arunc păsări prin ferestre semiopace, blânde totuși, dar păsările nu sunt ale mele, și chiar le arunc, și ele sunt tefere, sau mai înțelepte, măcar un pic, cât să treaca și a doua oară, asta ca să uzitez de metaforizare, ca de-un dar. Mulțumesc mult! (Și metaforele sunt metafore, domnule! Deși rezonarea este prin inima celui care compune ceva)


Daniela,
crucea de paie îmi e atât de dragă, nu știi tu... de fapt, îmi iubesc poezia, țin la ea. Mulțumesc enorm că te-ai gândit să treci pe aici! Mai hai,

Cu prietenie,

Iulia

completare

Păsările chiar nu pățesc nimic, dacă trec printr-o sită existențială mai grea, poate chiar se înfrumusețează, și se înalță, după sufletul fiecăreia

cred că dacă aș fi scris ferestre semitransparente, ar fi fost chiar ghidușă reușirea, acel gând, în fond toată lumea suntem păsări, îmi momente cumpănă, și pe toți ne aruncă coneva printr-o fereastră, dar și noi, la rândul nostru, aruncăm păsări, chiar dacă suntem aruncați (într-o viață de om) prin alte ferestre, și asta în același timp.

tot felul de păsări, tot felul de oameni și de ferestre. ce paradox! ce trist, și adevărat! ...cam de plâns

ps:

bată-le norocul de copletări! :) nu le mai voiesc defel!

... așa este... nu știu eu... am și eu limitele / prejudecățile mele... nu știu de ce Crucea o văd (doar) dintr-un lemn masiv și asta nu atât pentru a ne țintui cât mai... eficient, cât pentru a ne înălța... Mai simt că orice cruce, oricât de estetizată ar fi ea, nu are cum să nu poarte (cel puțin, pentru noi, în calitate de creștini) memoria afectivă a lui Hristos... În orice caz, orice geneză / act (cosmogonoc sau doar estetic) presupune chenoza, acea renunțare particulară la sine, musai necesară pentru afirmarea / a face loc creației... În sfârșit, tu ai propus o resemantizare (în sensul de înnobilare semantică) a sintagmelor cu... de paie... Nu este exclus... crucea să rămână cruce / Cruce, indiferent de materialul din care este confecționată... Cu prietenie, D.

dacă scriu, "extinzând ideea", înseamnă că e o completare?

Daniela, crucea de lemn a fost purtată de un Tâmplar cu sufletul de aur, iar paiele din poezia mea sunt desigur asociate unui destin în genunchi. Poate unii ar vrea să poarte în spate cruci de aur, dar aceia mai bine le topesc și își fac din ele lingouri

"oameni de paie 2" e din alt film, nu știu de ce îmi vine să îmi explic dubla semnificație, și pun un poem mai vechi:

ochii mei te văd deseori
în visul meu ai fața biciuită de ploaie
în jurul tău tramvaie de gheață
oameni de paie
și eu – al nimănui
când plâng în somn cu fața boțită, ca de gargui

–

dimineața
încerc să-mi iert ochii
și-ți cobor din stelarii boboci
dantele și rochii
nu ți-am spus pân-acum
îmi plac
perdelele tale
în spatele lor îmi ascund dorul ghiduș
să nu-ți păteze lentoarea
de corcoduș

–

de am
zâmbetul larg
mă sprijin de tine ca de-un catarg
îți împart dragostea cu 2
să rămână destulă
și de-s rățoi
iar
de sunt
într-o seară prea spilcuit
te trec tot universul înainte-napoi
cu fluturi de zahăr atingându-ți umerii goi
numai buni de-ndrăgit

–

dar

de inima ta

pe poante ușoare

se depărtează de mine

în vreun nefericit

amiază

–

aș rămâne toată viața pitic
cu fes roșu
cu lacrimi de plumb
învârtind pe un deget durerea
ce mi-ar închide surtucul
ca un bumb.

Sper, Daniela, să te amuze poemul acesta! e vechi, dar și la acesta țin :) nu știu de ce îmi iubesc poeziile...