într-o zi cu stele albe, numai dumnezeu te-aude

Era o foarte complicată oră de noapte Scânteiau, de fapt, licuricii, la mine pe sub acoperiș îmi luminau coșul cu pâine și numeroasele ulcioare cu apă pe care le-am scos ca să le vadă, foarte bine, vecinii să vadă dacă cumva îmi putreziseră pâinea și carnea de vacă dacă se stricase tocana cu cartofi și cu murături sau poate dacă apa din ulcior s-a stricat și într-o zi cu stele albe te aude numai dumnezeu făceau gălăgie, le făceam, de fapt, în ciudă, mașinilor gălăgioase vecinilor care vorbeau, noaptea, despre facturi și politică și atât de multe inutilități imixtiuni mari trădări prăsiri și alegeri iar eu care eram foarte departe de grajdul unde înnoptase inorogul domnului Napă, mă apucasem să curăț din timp paiele de stratul de argint de deasupra și de zăpada, care poate pe unele paie le udase aveam să le primesc după ce mănoasele grâne își vor lăsa boabele să le vadă și să aleagă Dumnezeu dacă e bun ceva și să judece! Doamne, dă-mi, mie, rogu-te, paiele dacă rămân... Tu, care ești mereu apropierea mea și dacă la tine aș trage ca un om singuratic dă-mi, mie, rogu-te paiele că vreau să mă duc, în sat, până la grajd acolo, este pesemne un inorog foarte tânăr dar obosit o rândunică murdară cu o codiță foarte șoadă și drăgălașă cântă într-un cuib întocmit tocmai lângă un ochi de fereastră dă-mi doamne, după ce alegi, grâul de neghină, sau porumbul, doamne, dă-mi, mie, paiele, că se apropie, Doamne, Crăciunul, și în grajduri e frig peste Bethleem, se opriseră o mână de stele foarte albe și era o cale de paie bune, că erau necesare și bune pentru Fecioară, ca să nu se mai sperie, de la atâta frig că, eu, ce să îți dau, în vremea Colindelor, îți dau adevăruri de-ale mele pe care le-am scos din șosete și sunt desculță, până când oamenii îmi vor urla să mă încalț că vine Moș Nicolae, cu paiele.