Grai de pădure

Niciodată nu te du, cu râvna ta, prea departe de pădure ești parfum nu te du pentru că o să treci, exact printr-o frunză menită, drept în urma aceea de lume și stringuri îndepărtate unde e o casă foarte simandicoasă, simpatică, dar mică cu un fel de acoperiș foarte șod iar tu depunându-ți, cu o mână, sărutul binecuvântarea, binele, culegându-l de la tine de pe gură și de pe blânda ei umezeală mușchiul meu și iedera încolăcită să nu te blesteme luându-le, de fapt, pe toate, din trunchiul meu și din oase fi-ț-ar binele un sărut răsturnat ca pe o bucată de cretă albă lăsându-l cu încetineală pe muchia celeilalte lumi; fi-ț-ar viața și șoarecele care mănâncă de pe podele, azi, fragii casei care te-a primit ești chiar în spatele gărdulețului alb și pasărea cenușie îți cântă în cerdac totul este foarte alb și pereții cei noi dați cu var proaspăt gărdulețul chiar și acoperișul și cei doi cocoși albi care cântă iar mie îmi lipsește prăjitura cu măr și cu exces de scorțișoară din copilărie pentru că era foarte aromată, merele erau ceva trăznet dau cu picioarele în păduri ai un năsuc de bursuc caduc și n-am nuc și în lipsa de câini prin păduri și în singurătate dau un picior mare ghinionului da, o să treci, dar te rog, femeie frumoasă, să te și întorci înapoi... aici, lângă trunchiul cel vechi, în care puțin m-am întors cu spatele, m-am răsucit, de fapt, pentru că vreau să îmi fac, gânditor, niște basme tu, mătușă prea tânără a fragilor și cei douăzeci de ani, care ești o să mă pun de-a dreptul în genunchi și pur și simplu o să fac basme cu mâinile modela-te-ar dracu de basm să te modeleze mai întâi de toate un cal alb, pune-i tu la frunte cornul femeii măritate apoi un cerb, voi grăbi calul cu un metru și va ieși cerbul din mine, din burta mea cea născândă, nasoală, te voi trage înapoi, pentru că ești numai o vrăjitoare minonă și cu ochi-peruzea ești, cum am spus, douăzeci de ani și bacheta ți-o pierzi, vrăjitoriță, dacă mă vezi și iar o să te pierzi, prin bagheta mea de pâine ai pâine și mâine și doi ochiți care clipesc foarte repede îți voi scoate amândouă picioarele din mine tălpile tale mici și ude de sânge rochia albă și lungă murdară de apă și de zăpadă topită, amestecate apoi în buzunarul lui dumnezeu, din care îți voi scoate frunza, care te acoperă și din care te vei reîntoarce văd bine părul lung negru mă va înfășura și mă blestema cu lentoare, eu nu! niciodată nu te du, cu râvna ta, prea departe de pădure dar o să vii, tu, femeie, înapoi, mătură te rog bine cărările de zăpezi și de fragi, că io-s aici.