Amnezic și ușor prăfuit, amărâtul călcâi

azi m-am hotărât să scriu cea mai frumoasă poezie am luat o felie cu unt, mi-am băut liniștită cafeaua de ora șase seara, în cameră plutea suav un parfum bărbătesc, cumva mirosind a cafea și a unt, (după cum spuneam) am vorbit apoi cu fetele ore în șir, despre unt, despre cafea despre arborele de cauciuc și apoi despre cauciucurile Pirelli (în aer plutea un suav parfum bărbătesc) apoi despre nașterea cometelor am vorbit (subliniez, nu a stelelor, ci a acelora cu coadă subtilă, numite comete) când știam că (de dimineață) se va face din nou aglomerație la cinema, și la malluri și pe toată planeta știam că toată lumea va alerga să cumpere mărgele, foarte multe mărgele citeam deunăzi un poet spaniol obsedat ca și mine de unt și de cafeaua de șase seara și de multe alte obsesii la fel de văratice și de ce nu reușeam să scriu cel mai bun poem nu știam pe atunci... eram naivă așa ca noaptea fără îmbrăcăminți sau poate mai naivă decât s-ar putea imagina într-un cânt, într-un cârd de lebede și zăpadă de lebede vă spun mai naivă să fi fost... spune-mi acum, domnule dragoste, dacă îți trimit pe cer o coloană de luptători stelari ca să îți apere așternutul, acolo unde mi-am lăsat odată sufletul așa e, domnule, că poemul meu ar fi un sfert din călcâiul femeii care l-a ucis cu inima ei pe sărmanul Nichita?