Iulia Ardelean

Am ascultat aseară furtuna. Mi-a povestit tot trecutul ei; l-a povestit de altfel tuturor. A dat buzna, tunând şi fulgerând, certându-mă că iar am uitat să dau grăunţe la păsări. A plâns

Cuvintele-i scapă printre degete, făcând loc unui soi de tumult venit din urmă într-o procesiune ascunsă, alchimică. Bate ritmat în cotorul deşirat, nu-i află nimeni cadenţa. Cântă un imn al

Stau uneori seara târziu în linişte, pe canapea, şi aud în surdină televizorul de la vecini. Îmi aduce aminte de copilărie, când mă duceam la culcare, iar bunica lăsa deschisă uşa

Am fost ieri să-l văd pentru prima dată. Era desculț și rece. Avea acea întunecime a unei săli de teatru înaintea primului act; cortina îi fremăta expectativ la tâmple. Se răsfăța în

mai ştii cum ne pierdeam printre cearşafuri şi ne găseau zorile încă sedaţi unul de celălalt în garsoniera ta confort 2 mi-ai povestit într-o dimineaţă, la o cafea, în camera ta modestă, că

mi-am ridicat privirea de pe asfaltul fierbinte și am ascuns-o încet în buzunar nu înainte de a o mângâia întâi ușor pe creștet și de a-i promite că o iau din nou acasă cu mine o s-o așez pe

teatral mi-am întins o rază către tine ți-am străpuns pieptul cu ea te-ai apropiat nostalgic mi-ai umbrit creștetul capului cu palmele m-am dispersat în contururile tale ți-am scuturat

îmi aşez timid bătăile inimii pe tâmplele lor şi-i surprind pe toți cum le scutură ca pe nişte frunze uscate de tei rătăcite în păr la sfârşit de vară le adun mereu resemnată cu grija unui

aveam soare în păr şi nori în sandale cu fruntea lipită de cer dansam discret cu gândul la tine gândul ținea ritmul eu făceam valuri cu Luna aveam soare în păr şi nori în sandale m-am

m-am tot gândit dacă să te caut instinctul mă ținea însă strâns de mână îmi spunea să ne mai plimbăm un pic înainte mă ademenea cu acadele și vată de zahăr am prins un moment când nu era atent

- un flash în slow-motion- mă electrocutai uşor cu soarele ăla de amiază din ochii tăi mă aduceai acasă cu vârfurile degetelor pe spatele meu lumina din perete ne privea cuminte cum făceam focul

palmele tale au orizonturi nesfârșite îmi odihnesc orizonturile în ele și urmăresc cum iese la iveală o apă netedă și caldă mă bălăcesc în ea și-ți simt zările cum scânteiază, cum se

și simți că te minți ai gânduri inversate ai pașii moi și plini de infidelitate umbli mereu cu pietre ascunse-n căușul palmelor și le arunci către fiecare nod în gât pe care n-ar trebui să-l

Aveai în după-amiaza aceea un zâmbet abrupt și o privire tare ascuțită. Mi-ai spintecat sufletul cu ele și mi-ai lăsat toate gândurile să curgă prin tăietura aceea dezordonată. Unul câte

Am două semne-n mine de pe vremea când ai mei încă nu se cunoscuseră. Unul din ele zbiară neîncetat – - celălalt șoptește mereu foșnete confuze. Ai crede că se oglindesc unul în altul, că se

Am renunțat să mă mai îndop cu trecutul acela cu gust de ciocolată amăruie. Și-acela ca și ciocolata: la început era bun, dar după un timp nu mai simțeam decât amarul din el.

Þi-ai uitat buzele pe tâmpla mea - altfel nu-mi explic de ce se înalță toți copacii ăștia din ea – Mi-aș pava fruntea cu marmură, să nu mai crească nimic din ea, dar ți-aș auzi pașii mult mai

Ȋmi caut privirea pierdută prin mine, cea din fața mea, și mi-o găsesc în tine, sub tine, deasupra ta. Și te surprind cum stai așa, ascuns cumva, și mă privești fierbinte și puțin amar. - Îmi

Te-am ancorat în privirea mea de parcă tot restul era o negură densă și tu erai singura lumină după care mă ghidam. Mi-am odihnit tăcerea în jarul din tine. Mi-am lăsat convingerile să se

Am dat pătura la o parte de pe chipul tău ars de soare. Te-am dezvelit cu un gest solemn - cum aș scoate un pumnal din teacă – și-am știut că vei încerca să mi te-nfigi iar în inimă. Era

Mâna mea din alge de mare gravita deasupra pupilei tale și îi dădea culoare. Băteam darabana cu sufletul în pieptul tău și cu fiecare atingere scoteam de acolo un ecou cald de indica. Îmi

Mi-am acoperit sufletul cu mâinile ca un nou-născut într-un joc de-a v-ați ascunselea. Soarele saltă de pe mâna stângă pe mâna dreaptă într-o miime de secundă (o acrobație sinucigașă ai

Margini țintuite de stejari înalți cât drumul pân’ la cer aveau urme de lună-ntre ele. Printre pletele copacilor se scăldau în întuneric păsări de noapte. Avea în față o potecă îngustă, boltită de

De la o vreme ne tot intersectăm intențiile într-o spirală agonizantă de imponderabilitate, rostind oglinzi cu buzele împreunate. Retina ține loc de centrul Pământului. Ne desincronizăm