Ultima lumină stinsă în blocul de vis-à-vis

Margini țintuite de stejari înalți cât drumul pân’ la cer aveau urme de lună-ntre ele. Printre pletele copacilor se scăldau în întuneric păsări de noapte. Avea în față o potecă îngustă, boltită de ramuri stufoase. Luna străpungea cu lumina Soarelui printre ele și întindea la picioarele fetei zăbrele translucide. Tălpile-i goale frământau pământul proaspăt îmbibat de stropi de ploaie. Gândindu-se la noaptea ce avea să vie, sufletul îi tremura în ochi și-n vene. O dată pe an, la răscruce de anotimpuri, viața-i stătea în loc o zi și-o noapte. Murise de 23 de ori până atunci. Și de fiecare dată sperase să nu se mai întoarcă. Și cu fiecare prime scânteieri ale razelor soarelui de Brumar i se topeau, odată cu zăpada, toate speranțele. Tărâmul de sub stele avea încă nevoie de ea. Amestecul de sunete îi vibra sub palme și sub tălpi ca niște acorduri de chitară pierdute în buricele degetelor. Sunete sparte, uscate, intercalate cu sunete aburinde. Pășea instinctual pe potecă, cu fiecare pas lăsându-și coapsele îmbrățișate de mătasea cămășii ei de noapte. Avea să străbată o altă agonie sinistră.