Irinel Georgescu

Eu cred că Leonard Ancuța a exprimat cu sinceritate, cu risc asumat, niște critici binevenite la lipsa de activitate aproape "exemplară" din ultimele două săptămâni de pe site, căci mai multe decât unele contre legate de chestii extraliterare nu se mai adunau sub texte, dacă nu-mi mai băgam și eu căpșorul să comentez texte noi fără nicio reacție. Așa că există uneori pericolul anchilozării și a adormirii pe site.
Pentru acest text plin de neîmpliniri, dar c-o deosebită cromatică simbolică și concentrare stărilor negative, eu acord steluță. Leonard, bucură-te de ea, pentru că aceste confesiuni lirice ale tale pornesc din drama existențială a unui poet damnat, puțin înțeles, care încearcă să trăiască prin scris, nefăcând rabat de la calitate în orice nou text. Vezi culori de la aurele boeme aievea și scrutezi până și sufletele poeților ce nu vor să plece înfrânți dintr-un cerc literar românesc, care le înglobează invizibil pe toate din ultimele trei decenii, de când activezi artistic.

Amintirea atâtor cântărețe, actrițe, parodierea în enunțul "nu e amurgul hainelor" a clișeului internațional după titlul din Wagner "Amurgul zeilor", lirismul de-o sagacitate exemplară și totuși atât de camaraderească, precum discuțiile celor cu manifestări culturale similare, afecțiuni elective, toate acestea și cele spuse mai sus mă vor obliga să acord o stea galbenă, de apreciere fără nicio rezervă acestui poem-scenetă!
P.S.
"Amurgul zeilor" e mai întâi operă filosofică de Friedrich Nietzsche.

Preț rapidă trecerea, destul de verosimilă, chiar prin reamintire, din acea cameră, ce a văzut disperarea, către cadrul exterior al gării. Aș mai vrut ceva înaintea distihului final. Măcar motivul mersului la gară. Nu am altă reținere. Poemul este bun.

Eu aș da steluță oricărui text euristic de Miclăuș Silvestru. Este el însuși, ca versificator înzestrat, un dicționar de noi enigme propuse spre dezlegare, la purtător. Cred că ia mai întâi răspunsul. Îl scrie. Îl înghite. Apoi face textul cimiliturii. De obicei fiecare vers e o echivalare de sens a acelui cuvânt necunoscut pentru cititori.
Și această ghicitoare complexă este una atât de frumoasă.

Nu știu cum am făcut, LIM. Nu am avut intenția. Nu pot retrage? Ia să văd. Nu. Din neatenția mea, îmi pierd calitatea de steluțar pe dezlegarea unei ghicitori. Asta e, spun ca Lot. Să mi se ia.

Se poate zice: deșertarea gunoiului tot în curtea Guvernului, tot în piață, la Victoriei. Cu atâtea sensuri. Fiecare alege ce-i place. Eu aș acorda steluță. Merită și o epigramă. Dar nu sunt epigramist. Să vină și un specialist să se pronunțe. Gunoiul nu prea poate fi cel al manifestanților. Apropo, în China, acum zece zile ieșiseră câțiva la un protest, prin Beijing, Wuhan etc. Deodată au fost anunțați pe mobile că lu s-au blocat cardul se sănătate, cardul de debit, alte atenționări. La noi se mai poate încă manifesta împotriva abuzurilor de la putere. În China de acum BA.

Poate fi și vița-de-vie.

Îmi place și primul cuvânt al sunetului. Îmi aduce aminte de textele mele, cu "lady Mi". O fi chiar nota muzicală, a treia. Dd corectat "Mi". E "Mai". Metafora "cățeii îndoielii" urlă și la "umbrele" cățeilor maidanezi ce au fost cândva în marile orașe din țară și din Europa. Compararea cu rudele sărace de la praznic nu dă naștere de fapt unei comparații, continuând doar ideea privirii absente.

Și eu privesc zilnic precum curca-n lemne. Îmi place mult acest sonet de stare. Chiar dacă e publicat în 2004, se potrivește mult acestor vremuri, mult mai tulburi, peste douăj' de ani, vorba lui Alexandre Dumas. Cele două terține sunt superbe în mesaj. Elegiacă mărturisire!

Tapiseria?
Nu se potrivește dacă luăm în seamă ultimul vers. Mai mult ar merge instalația modernă, expusă pe pereți.

Placa litografică sau de fier nu. Țesăturile alea de pe pereții muzeelor de artă, nu! Cred că e opera mai nouă: instalația avangardiștilor și neoavangardiștilor.

Da, aș spune și mai mult despre ultimele două strofe din textul tău, Leonard. Dar n-am pregătire suficientă și cred că este ceva din start ocultat, să nu fie înțeles de toți. E un text ce ar putea să-și arate adevăratele două fețe printr-un dialog cu eul creator sau liric. Și pentru mine acest site este momentan numai o copie de rezervă, asigurarea textelor mele să fie văzute și peste câteva decenii de păianjeni. Punctul în care s-ar concentra esența amândurora, eu creator liric și cititorul ce-l înțelege nu poate fi luat nici după ce s-ar scoate viața din toți.
Mi se pare acest poem o capodoperă.

Scuze, în comentariul meu "privește", greșit "priește".
Domnule Emilian Lican, eu știu doar de cor. N-am pomenit despre niciun madrigal, modigraf,modigral. Am zis doar de a modrigăli, modrigăleli, adică de excesive împodobiri stilistice.

Și mai sunt și revoltele din Franța, mai ales din Paris, în prezent. Uitasem de ele. Textul le precede și nu are legătură deloc cu ele.
Însă există ceva care deranjează foarte mult pe un cititor atent. Este o neconsecvență în folosirea adresării. De la persoana întâi la persoana a doua către un alter ego (când eul liric priește pe geam), apoi trecerea spre un alt "tu", care trădează, care e văzut cu altă femeie. De CORECTAT urgent. De aceea am spus că momentan textul nu e poem. E ceva de atelier.

Bancuri, nu. Vorbe licențios, nu.

Măscări.

Leonard, la urmă urmei, viața e una, așa cum mi-o aștern eu. Există un Leonard Cohen, exista un di Capio etc., există și un inconfundabil Leonard Ancuța, care îi știe, îi citește pe toți. Fiind eu unul mai vechi în zile, știu, sunt vetust, clasat prin orice scriu, de la început. Mișc totuși. Nu am murit. Nu promit că mâine mai sunt viu. Am înțeles cu totul greșit ce a spus George Pașa. N-aș renunța să mai discut despre textele tale, Leonard, pe unele le țin minte de mai demult. Eu sunt unul care involuează artistic. Gustul meu estetic însă n-o face. Un text bun e ca un vin demisec ori sec de calitate. Trebuie căutat. Observasem că textele mele postate aici se depreciază neavând aproape deloc cititori. Ori când sunt și ele citite de unul, doi, ei spun că nu pricep nimic din ele. Nasol. Câteva vizualizări. Am ajuns invidios. Muncesc degeaba. Produc tâmpenii. Îmi vine să plec și eu. Pe alt Continent de Nicăieri, să mă duc. Da. Sunt baba cu verdețuri, leurdă, loboda, ștevie de la piață. Sunt un mucos poet. De citit o să te citesc și o să mai comentez, nu te las eu, Leonard!
Dar ca o sfidare față de mine însumi nu o să spun nimic despre acest text. Nema. Vorba rusnacului cuceritor prin 43-44, "Davai ceas, davai palton!" M-am gândit să fiu și eu unul din stepă, mai acaparat. Acapararea interesului presupune și riscuri. Iar ca să nu fie trecut la off-uri, o să scriu totuși un comentariu de complezență la acest poem.
Sună bine din prima strofă, înspre final înșiruirea unor culori aprige. O multitudine de culori și de sentimente răzbate și din restul poemului. Se trece imprevizibil de la o stare afectivă și meditativă la alta. Iubire sau camaraderia reies din ambiguități imaginative. O stare de continuu risc existențial, călcare ca Zarathustra pe frânghie. Contemplare a vieții din interiorul său. Explozii iluzorice, aproape de aurora boreală în contingent. Aș fi avut și altele multe de spus. Nu adaug însă nimic, sunt dezamăgit și îmi bag capul în nisip.

Acest text este altceva, mai aproape de impresiile jurnalului, rima poate veni involuntar, dând peisajului o relaxantă împrimăvărire sonoră. Aș atrage atenția că "timpul mai moare câteodată" ar fi fost o exprimare mai limpede în finalul primei strofe, dat fiind faptul că în viață individul percepe totuși timpul ca etern pentru o parte din lume și limitat pentru om, alte vietăți. Cele trei secvențe lirice au o cursivitate atât imagistică, muzicală, cât și în iraționalul sentimentelor, trăirilor intense.
Pentru urcarea Everestului statul nepalez ia taxă foarte mare. Dar în imaginație se poate. Și Daniela Birzu a escaladat un K1, descriind acolo, într-un poem, senzațiile, starea disforică ori forică. Și în finalul acestui poem așteptam niște revelații pe Everest.
Acesta e un text adevărat. De recomandat, cu stea! Felicitări.

Nu. Nu!
Nu sunt de acord. Balastul de modrigăleli există în acest text. La maxim! E ca și cum ne-am întoarce la un textualism revolut. La atenția spre formă. Nu spre ceea ce poezia ar trebui să transmită tranșant. Nu este poem de stare, ci de promenadă în martie cu năbădăi. Privește cineva în ceașcă de cafea ca într-un glob de cristal. Mă lași? Pot să mă arăt dezgustat de fiecare exprimare. Mie unuia niciun vers nu-mi place. E ridicol. Chiar pot spune: de atelier. Dacă nu se înlătură balastul. A se arunca o parte din podoabe de la bord, din nacelă. Neapărat!
Nu putem fi de acord cu așa ceva, dacă respectăm niște standarde, convenții lirice moderne. Nu e nici în căruță,spre ceva clasificat, sobru, nici în teleguță, spre ceva mai deschid inovării de mileniu trei. Cum e mai rău!

Idiom. Grai.

Argou.