Irina Lazar

Poezia asta îmi aduci aminte de un roman al lui Kenzaburo Oe- J. Ființa sexuală. :) Cred ca ți-ar plăcea dacă l-ai citi.

"au intuit primii existența Black Holurilor din cosmos". Puteai să spui liniștit Găuri Negre în loc de Black Holuri, sună nefiresc, mai ales că are corespondent perfect traductibil în limba română. Mă refer la acel subtitlu, în rest faptul că ai folosit Black Hole e alegerea ta.

Poezia e frumoasă, îmi place că ai surprins esența găurilor negre, ca fenomen fizic dar și ca semnificație umană. Niște fenomene absolut stranii și spectaculoase, dar care ne marchează zilnic existența fără să știm. Trăim în ignoranță și negare de cele mai multe ori.

"ca un aspirator flămând și hămesit al cosmosului
care comprimă înspăimântător și înghite tiranic
oceane întregi de lumină
și care curbează cu bruște contracții nebune
până și urmele infinitului mare și mic,
până și vidul,
născând un sac imens de spațiu-timp
ce curge continuu-n propria-i matcă,
curbată chiar și-aceasta de oarbe stihii intangibile,"
Imagini reușite, sugestive.
Îți dau o stea pentru poezia Black Hole. :)

Răzvan, așa se întâmplă întotdeauna, nu? Timpul trece (ce-o fi însemnând timpul ăsta?) și iată ne trezim la un moment dat că în loc să ne învârtim într-un cerc vicios, e necesar să mergem mai departe.

Destul de interesantă perspectiva. Îmbini adevărul științific cu poezia, ai câteva cunoștințe despre astronomie. Îmi place. Și eu sunt pasionată de asta și am scris câteva poezii inspirate de planete și sateliții lor și despre fenomenele din cosmos în general, fenomene care ne privesc direct, pentru că suntem parte a aceluiași întreg, ca să spun așa. Cea mai reușită poezie mi se pare cea de față, mai ales partea cu "schisma" și umnanizarea marelui Jupiter, ce fierbe întru steaua care ar fi trebuit să fie :) Te mai citesc!

Hei, George, mulțumesc ! :)

O poezie despre dragoste și despre femei. Teddy e magistral în a zugrăvi femeile tăcute care alunecă fugar pe chipul său. Oare se uită în oglindă? Tot ceea ce am iubit rămâne în noi. De ce în unii bărbați femeile se pierd? Oare pentru că nu știu ce e iubirea? Nu au acel "cancer înflorind în plămâni" și poate ceva mai mult?
Superbă strofa asta:
"Știu tăcerea
(tăcerea e mai aproape de femeie decât liniștea,
îmi place mult această constatare
fiindcă are sentimentul femeii în ea)"

Femeia nu știe ce e liniștea. Tăcerea poate veni, liniștea va fi departe.

Răzvan, prin răul absolut mă refer la răul la nivel cosmic, cumva depășind percepțiile noastre omenești. Suntem fire de nisip într-un mare ocean sau picături de apă sau...oricum ar fi, ceea ce se întâmplă la nivel cosmic se răsfrânge și în noi. Nu am opus binele și răul din punct de vedere moral, legile morale sunt omenești și vremelnice. Cu toate astea, și eu tot om sunt :) supusă vremelnicului și neștiinței.

Sorin, da, sunt afectată de lucrurile nefaste, frica mea se materializează în stările pe care le descriu, în eforturile de a mă cunoaște.

Va mulțumesc la amândoi.

Iubirea mea e rece și tăioasă ca un toc cui ce străpunge podeaua :))dar poate fi și prea fierbinte, ca un vânt deșertic.

Răzvan, mă bucur că și tu citești SF :) Excesul de Yin e cel care înmoaie și adoarme, care duce spre lenevire. Oamenii s-au edulcorat, s-au dedat unei vieți pline de amăgiri, toate astea într-un oraș imens. Și răul și binele pândesc la colț. Să fim atenți, deci :)

E atât de frumoasă poezia asta, că mi-am pierdut răsuflarea. O cascadă de imagini, o desfășurare a unui sentiment atât de frumos. O stea pentru exprimarea inexprimabilului.

Mulțumesc. Am văzut că ești specialist în haiku, deci îți plac lucrurile mai concentrate. :) Interesantă chestia cu titlul, depinde de ce anume ți-a inspirat ție textul de mai sus.

Nu știm nimic, niciodată. :) În rătăcirea asta ne mai luăm uneori de mână. Fundalul e trist, dar merită să încercăm. Îmi place "încrengătura ta de imagini". Stea de catifea :)

Mă bucur tare mult. Tocmai din cauza asta am rezonat cu poezia ta. Mi-a adus aminte de propriile căderi :)

O tristețe împovărătoare, o atmosferă densă și întunecată, frumos redată. În ultima strofă se simte o rază de speranță, ca și cum, după atâtea căderi și pași de dans în gol, e timpul unei remodelări. Mi-a plăcut. :)

Un incident care ne arată o cale spre sufletul uman, atât de neașteptat precum ciocnirea trenului de acel biet trup. Mi-ar fi plăcut un pic mai multă poetizare, e o descriere prea plată. Însă are o repeziciune care prinde. :)

Declarația nu e de dragoste, e de moarte. Dar și de viață.

Trăim într-o lume duală, în care atât întunericul cât și lumina pot exista, alungându-se permanent una pe alta. Cine învinge până la urmă, binele, răul?

E iluzoriu, orice victorie e privită prin prisma noastră subiectivă, dar mai mult decât atât o poezie are darul de a deschide ochii și de a trece dincolo de subiectiv într- rezonare comună. Am citit un vers și am simțit că iau foc, am citit o poezie și am descoperit o lume. :)
Poezia e descoperirea absolutului covârșitor în cele mai simple gesturi :) Pentru că și noi suntem o parte dintr-o strălucire venită de dincolo de orizont.
Arghezi a scris Flori de mucigai, Baudelaire a scris Florile răului și tot așa...Îmi place lumina, îmi place și partea întunecată a soarelui :) ambele mă definesc ca ființă universală.

La fel cum Orfeu s-a dus după Euridice în infern, aștept și eu să vină cineva sau poate să aprind lumina. Să nu ne uităm înapoi.

Am citit poezia ta, m-a impresionat, lucruri profunde care mustesc în interiorul fiecăruia dintre noi. M-am gândit la tatăl meu, adesea cu dragoste, uneori cu ură, uneori cu tandrețe. E foarte complicată relația dintre părinți și copii și doare al naibii.

Răzvan, poate că ai dreptate. Adevărul e pe undeva pe la mijloc. Cert e că poezia mă salvează, așa e.
La mulți ani! :) Mulțumesc pentru comentariile tale. Cu mare drag. :)

La mulți ani! :)Un an 2016 plin de poezie!