Poezia trebuie să vindece suflete

Nu să acutizeze golul dintre atomi. Lipsa, deriva, nonsensul, întunericul nu au nevoie de hiperbolizare. Greața de viață nu face viața mai frumoasă niciodată. Din rău în mai rău nu înseamnă bine. Și chiar atunci când dezamăgirea e mai dezamăgitoare, gestul de a reteza creanga de sub picioare nu va aduce decât o și mai mare, o și mai adâncă dezamăgire. Fluturii sunt purtători de omizi care fac prăpăd prin culturile agricole. Să le dăm pesticide! Să-i stârpim pe toți. Merele sunt esența păcatului. Să tăiem toate livezile! Mieii sunt buni de ofrandă iar carnea lor e gustoasă. Să-i tăiem fără milă! Doar de aceea i-a lăsat Dumnezeu? Nu?!!!! Dar dacă lumea este așa urâtă, noi suntem principalii vinovați de acestă urâțenie. Pentru că am uitat să vedem frumosul. Pentru că nu mai suntem interesați să o facem să fie frumoasă. Ne mulțumim cu o lume de plastic și cu una iluzorie. Ne închidem între patru pereți apoi ne mutăm între patru scânduri. Nu ne mai privim în ochi decât prin intermediul unui ecran. Cât mai mare, cât mai fidel, chiar hiperfidel dar totuși un ecran. Construim banal, din linii frânte, răsucite ireal spre imposibil. Aducem în prim plan durerea și insistăm pe valoarea lacrimii până la epuizarea ei. Susținem valori lipsite de substanță, răsturnăm fiecare mit și arătăm acuzator spre cei care lovesc cu ciocanele în istorie și artă. Fără a vedea dezastrul din noi și de lângă noi. Împărțim partizan un adevăr numai al nostru. Așezăm frumoase acoperișuri pe culmi lipsite de fundație. Cine să mai sape temeliile? Când toată lumea vrea să pună olanele și cocoșul de tablă?!!! Dumnezeu nu poate fi decât unul singur! E aiurea să văd cum tocmai oamenii cu mai multă minte sunt așa de neîngăduitori. Mila, empatia, IUBIREA au ajuns să fie privite ca vectori de audiență. Până și biserica profită, din ce în ce mai mult, de marketing și îl vând pe Dumnezeu la bucată. Poezia trebuie să facă frumosul și mai frumos, poezia trebuie să îndulcească amarul, să amorțească dorul, să întâmpine iubirea. Poezia nu e despre cum „să te fuți în ea de viață”. Nici măcar despre cum să te îmbeți ca să nu mai simți viața. Poezia nu trebuie să golească sufletele. Poezia trebuie să vindece. Nu să deschidă bubele puroiate ale orgoliului nostru! Și cum bine spune confratele nostru într-ale poeziei, Adrian Suciu, „poezia e atunci când e" și niciodată altfel. Restul sunt doar cuvinte fachiruite, strâmbe, aduse de spate, cu capul spart și ochii scoși. Cât să-mi trezească un fior pe șira spinării. Ca atunci când vezi un ied cu gâtul tăiat țipând ca un copil.