poem destrămat

Din „Movul ducesei” desprind în grabă iubirea dusă la extreme prin sarea mării care e neagră, bănuiesc.
Aliterația „l”-ulu din „lascive lanțuri” dau o senzație acută de lingere ca o reluare a „movului” de mai sus, continuată de „moartea păsării în abis” ca final de facere de dreptate acuzată la început.

Cu drag,
Constantin

P.S. am o problemă cu punctel de suspensie zilele astea, ce cautp ele la începutul strofei 2? Continuitatea și starea de suspensie e oricum prezentă în orice vers, așa că...

Constantin, am impresia ca între prima și a doua strofă ar mai fi ceva, lipsește ceva, dar nu știu exact ce anume. De unde și punctele de suspensie. Poate ar fi trebuit să le pun între strofe.
Movul e o culoare a extremelor și a decadenței, așa cum o simt eu. Îmi confirmi că alegerea ei a fost inspirată.
Mulțumesc pentru apreciere.

o posibilă strofă doi:

când vin pe sub nisip să se strecoare
rechini flămânzi cu mii de dinți subțiri
tu scrii răvașul grelei presimțiri
și-apoi l-arunci în spuma călătoare

Mi-au plăcut lanțurile care alunecă pe haine. Fulgurație poetică, un moment de sfâșiere prins în cuvinte puține și expresive. Mai citim.

Sunt plăcut surprinsă de această completare. Am încercat să le îmbin.Ca atmosferă, merge, numai că strofele mele sunt imperfecte din punct de vedere al rimei, am contat mai mult pe îmbinarea cuvintelor după sonoritatea lor. De ce rechini? M-a izbit această imagine cu rechinii. :)
La mine e o tristețe senzuală, la tine tristețea devine crudă.
Cu deosebită apreciere

Lanțurile sunt un clișeu în poezie. Am încercat să-l evit. Mi-am pierdut libertatea sau încă o mai am. În acest moment nu știu. Sunt împărțită între aceste două stări.
Te mai aștept.