Impas

Niciodată n-am trăit o primăvară mai lipsită de sens ca acum. Simt ca m-am oprit undeva la jumătatea drumului, vrând să urc următoarea treaptă, dar nu ajung. Mă văd nevoită să tot evaluez locul sau stadiul sau nu știu, înțepenirea în care mă aflu, fără a găsi cheia către următorul pas. Frustrarea mă face să mă trezesc uneori noaptea, traversând crize de anxietate. Tind sa mă izolez, ascunzându-mi durerea inutila, dar nu fac decât să închid cercul vicios, să alimentez în continuu prin tot ceea ce fac aceleași și aceleași sentimente de neputință. Încotro să mă îndrept, ce-ar fi de făcut, cum să mă împac cu mine însămi. Toate porțile îmi sunt blocate și, fără a fi singură în acest impas, tind să iau încercarea asta de a lupta doar pe cont propriu. Mi-e teamă ca din acest motiv să nu mă usuc, să nu mă pierd, să-mi pierd sensul existenței. Toate soluțiile logice se disipează pe măsură ce neîncrederea mea căpătă proporții. Neîncrederea faptului că existența mea servește cuiva sau la ceva. Pe undeva cred că felul meu alambicat de a-mi întinde capcane singură n-a făcut decât să mă aducă într-un impas groaznic. Visele pe care le am nu fac decât să-mi coloreze frustrările și să-mi dea avertismente. Poate că oamenii din jur se vor sătura de mine și mă vor lăsa singură în groapa întunecată pe care mi-o sap din ce în ce mai adânc, din dorința de a mă ascunde. Voi striga disperată după ajutor într-o zi în care ascunzișul meu va fi atât de temeinic încât nimeni nu se va mai obosi să mă caute.