***

Îți „scrii ultima tristețe”, ea plutește „ca o barcă” pe fluidul „întins” al „întunericului”, în timp ce bucuria plutește pe fluxul luminii, este la vedere, o întrezărim și ne-o putem însuși, dacă ne-o dorim cu adevărat.
Dacă facem din „inimă” un „desert”, o prăjitură servită „în fiecare dimineață”, ne putem îmbolnăvi de glicemie, văzută ca o inflație de sentimente dulci, care-i fac pe oameni străvezii, căci în rest, „oamenii sunt impermeabili ca niște umbrele”.

prima strofa e cheia. acolo unde spui ca dai drumul barcii pe Acheron...dar barca va pluti totdeauna in jos.

Răzvan, m-a amuzat faza cu glicemia :))Ca întotdeauna, încântată de vizită.

Alexandru, ce pot să spun... Oare e fără speranță?