În istoria comunicării au avut loc trei revoluții, iar astăzi suntem în pragul celei de a patra. Prima a avut loc odată cu apariția vorbirii, ca urmare a nevoii resimțite de oameni de a schimba între
Nopțile respiră prudent
iar ochiul roșu al zilei,
soarele, se lovește de ușa
din dos și se naște amețit.
Pendulăm în ceasuri mecanice
noi, jumătăți ale aceleiași bătăi
care îndeamnă spre
Îmi tastam viața, cu răbdare infinită, la calculator:
cine suntem, cine nu am fost și cine vom fi și un
maxim de plăcere într-o nouă manieră de avortare
erau vise bune să dai cu ele de pământul
ne topeam între genele ei leneșe
rareori mai reușeam să plângem
ne transforma uneori în caricaturi
iar noi o contemplam nepăsători
doi trecători grăbiți
pe alei anonime
în tăcerea de dinaintea
nu mă mai întrerupe
profilul meu e gata să devină real
printre miile de amănunte
doar îmi petrec viața în găuri de șarpe
mirosind prăzile
măsurând distanța
între nimic și nimic
și uriașa
acum taci
și lasă
să mă nască din tine
transparența
lacrimilor pietrificate
eu
tu
ea
noțiuni relative
la infinitul adevărului
neînceput
semn
punte
acum taci
nu-mi mai spune pe
într-o zi vom învăța să avem răbdare
îmi spuneai în dimineața aceea mirosind a fum
câțiva bătrâni cu ochii arși ieșiseră la vânătoare
noi ne ascundeam în scorburile din drum
pricepeam prea puțin din
Astăzi nu este un circ unde putem jongla cu vorbele, unde putem face salturi mortale în uitare. Astăzi nici cuvintele nu-l mai vindecă; s-a îmbolnăvit până
dincolo de ele, de la atâta privit către
oare mai știi să scrii despre noi
de când am uitat gustul dimineților aspre în care închiriam zâmbete
să ne țină de cald în călătoria departe de noi înșine
și nepăsători ne obligam ochii să se
unul spre altul ne căutăm încă orizontul
respirând tăcuți în interiorul visului comun
suntem orbii care pipăie aerul cu vorbele
nebunii care își râd de trecutul absurd
astăzi imaginarul este
Preludiul
Se apropie orele de disecție discretă, la un vin fiert cu scorțișoară sau la o bere blondă-domnișoară... Vine vara, fraților, iar Vama își așteaptă prietenii! Dați-mi voie să fiu
dacă ne-am transforma în pietre
marea ne-ar ciurui pielea aspră cu sare amară
în zile ca acestea care nu lasă nimic în urmă
demult am abandonat căutarea
orbecăind într-o stare de reununțare
ochii ne erau încă tineri
ne roteam ca păsările în jurul unui punct fix
centrul universului cunoscut făcea salturi
urmărind mirarea de pe fețele spectatorilor anonimi
în vremea aceea relativul era un
„Maestre, luminile în sală! “
Am ajuns la capătul unui drum, pentru a începe altul. Seara trecută, în Backstage, s-au aprins neoanele, lumina crudă a înlocuit galbenul pal al reflectoarelor. Ne-am
am pornit la vânătoarea de oameni
spune bărbatul-copil surâzând amar
ținând secretul sub lupa soarelui
curând dresat să răsară din vid
orașul încă doarme
pe sub pleoapele mele începe
era o vreme a plecărilor în care nu ne recunoșteam
îmi aminteai despre mine într-un infinit de apă vie sau poate mai încolo
ochiul privea spre înlăuntru noi fugeam de visul monstruos
alergam
cum aș putea să trec dincolo
de aceste șaptesprezece secunde
ele revin în muzica tăcerilor tale
o mână ridică vălul privirii
o alta închide fereastra ovală
prin care călătorești în inimă
Profesorii, ca și părinții, nu ți-i alegi, ți-i dă Dumnezeu. Mi-au plăcut întotdeauna profesorii cu o anumită sobrietate, care știau în același timp să se facă plăcuți elevilor și să fie apropiați de
într-o încercare de a evada din irealitate
mi-am îmbrăcat azi giulgiul de sub piele
am numărat toate secundele de împrumut
și am împletit limbile pendulului imaginar
într-o cameră cu vedere cineva
eram prea tânăr
să îmi număr anii
toate firele de nisip
în care îmi rătăcesc privirea
înainte să pășesc în vid
sunt prea tânăr
să simt cum trece timpul
crestând în ceasurile vechi
și cât de des ne
pleoapa dureroasă a nopții clipește ritmic peste oraș
pe deasupra păsări albe bat din aripi țipetele lor au înțesat cerul
trecătorii grăbiți de pe străzile amintirilor mele se topesc în neant
nu se
Cronica despre întâlnirea din ziua când nu a fost târziu pentru cuvinte și mereu a fost vreme și devreme mereu, pentru poezie. Cum ar arăta lumea, dacă ar fi construită chiar din creațiile
astăzi suntem prea zgomotoși
când râsul ni se desprinde de pe buze
și zboară în liniște pe deasupra orașului
deghizat într-un tărâm imaginar
aici suntem acasă
astăzi suntem prea
Spuneam odată: despre ce nu se poate vorbi, să se tacă. Dar iată că azi am ales să-ți scriu - ție, celui care se vrea o inchipuire, o închipuire care încă mai respiră, nu vrea să