Irina Iacovescu

Nopțile respiră prudent iar ochiul roșu al zilei, soarele, se lovește de ușa din dos și se naște amețit. Pendulăm în ceasuri mecanice noi, jumătăți ale aceleiași bătăi care îndeamnă spre

Îmi tastam viața, cu răbdare infinită, la calculator: cine suntem, cine nu am fost și cine vom fi și un maxim de plăcere într-o nouă manieră de avortare erau vise bune să dai cu ele de pământul

ne topeam între genele ei leneșe rareori mai reușeam să plângem ne transforma uneori în caricaturi iar noi o contemplam nepăsători doi trecători grăbiți pe alei anonime în tăcerea de dinaintea

acum taci și lasă să mă nască din tine transparența lacrimilor pietrificate eu tu ea noțiuni relative la infinitul adevărului neînceput semn punte acum taci nu-mi mai spune pe

într-o zi vom învăța să avem răbdare îmi spuneai în dimineața aceea mirosind a fum câțiva bătrâni cu ochii arși ieșiseră la vânătoare noi ne ascundeam în scorburile din drum pricepeam prea puțin din

Astăzi nu este un circ unde putem jongla cu vorbele, unde putem face salturi mortale în uitare. Astăzi nici cuvintele nu-l mai vindecă; s-a îmbolnăvit până dincolo de ele, de la atâta privit către

oare mai știi să scrii despre noi de când am uitat gustul dimineților aspre în care închiriam zâmbete să ne țină de cald în călătoria departe de noi înșine și nepăsători ne obligam ochii să se

unul spre altul ne căutăm încă orizontul respirând tăcuți în interiorul visului comun suntem orbii care pipăie aerul cu vorbele nebunii care își râd de trecutul absurd astăzi imaginarul este

Preludiul Se apropie orele de disecție discretă, la un vin fiert cu scorțișoară sau la o bere blondă-domnișoară... Vine vara, fraților, iar Vama își așteaptă prietenii! Dați-mi voie să fiu

dacă ne-am transforma în pietre marea ne-ar ciurui pielea aspră cu sare amară în zile ca acestea care nu lasă nimic în urmă demult am abandonat căutarea orbecăind într-o stare de reununțare

ochii ne erau încă tineri ne roteam ca păsările în jurul unui punct fix centrul universului cunoscut făcea salturi urmărind mirarea de pe fețele spectatorilor anonimi în vremea aceea relativul era un

am pornit la vânătoarea de oameni spune bărbatul-copil surâzând amar ținând secretul sub lupa soarelui curând dresat să răsară din vid orașul încă doarme pe sub pleoapele mele începe

era o vreme a plecărilor în care nu ne recunoșteam îmi aminteai despre mine într-un infinit de apă vie sau poate mai încolo ochiul privea spre înlăuntru noi fugeam de visul monstruos alergam

cum aș putea să trec dincolo de aceste șaptesprezece secunde ele revin în muzica tăcerilor tale o mână ridică vălul privirii o alta închide fereastra ovală prin care călătorești în inimă

Profesorii, ca și părinții, nu ți-i alegi, ți-i dă Dumnezeu. Mi-au plăcut întotdeauna profesorii cu o anumită sobrietate, care știau în același timp să se facă plăcuți elevilor și să fie apropiați de

într-o încercare de a evada din irealitate mi-am îmbrăcat azi giulgiul de sub piele am numărat toate secundele de împrumut și am împletit limbile pendulului imaginar într-o cameră cu vedere cineva

eram prea tânăr să îmi număr anii toate firele de nisip în care îmi rătăcesc privirea înainte să pășesc în vid sunt prea tânăr să simt cum trece timpul crestând în ceasurile vechi și cât de des ne

pleoapa dureroasă a nopții clipește ritmic peste oraș pe deasupra păsări albe bat din aripi țipetele lor au înțesat cerul trecătorii grăbiți de pe străzile amintirilor mele se topesc în neant nu se

Cronica despre întâlnirea din ziua când nu a fost târziu pentru cuvinte și mereu a fost vreme și devreme mereu, pentru poezie. Cum ar arăta lumea, dacă ar fi construită chiar din creațiile

astăzi suntem prea zgomotoși când râsul ni se desprinde de pe buze și zboară în liniște pe deasupra orașului deghizat într-un tărâm imaginar aici suntem acasă astăzi suntem prea

Spuneam odată: despre ce nu se poate vorbi, să se tacă. Dar iată că azi am ales să-ți scriu - ție, celui care se vrea o inchipuire, o închipuire care încă mai respiră, nu vrea să