Noul canon al literaturii române (1)

Dacă prima oară am luat plasă cu sfârșitul lumii prezis de mayași, acum nu mai am nicio scăpare: Ionuț Caragea va fi studiat în manualele de literatură. De unde știu că va fi în manuale? Simplu, ce funcționăraș de la Ministerul Educației își va putea permite să aprobe manuale care să-l ignore pe liderul generației douămiiste, așa cum a fost numit într-un interviu. Îngrijorarea mea este legitimă pentru că viitorii nepoți îmi vor cere să-i ajut la lecții: comentarii, rezumate, descrierea personajului principal. Și eu voi apare îmbrăcat în monumentala mea ignoranță. Habar n-am ce să spun despre opera lui fluviu. Doar un amănunt biografic, era un român verde. Cum a simțit că o poeta nu vorbește cu "dumneavoastră" cu țara ei, a anunțat Președintele, care l-a rândul lui a informat Poliția. Bine, bine, vor spune nepoții, dar e cam slăbuț argumentul. Cum de a scăpat de delațiune Radu Pavel Gheo cu "Adio, adio, patria mea cu î din i, cu â din a"? Și mai are și vreo patru ediții pe piață? Cum poți să spui adio patriei chiar pe copertă? E mult mai grav decât violul Medeei. Nu cred că voi avea argumente. Voi spune că așa au cerut-o vremurile și voi aduce un contraexemplu, fragmente din ciclul de articole ale lui S.Toma, "Poezia putrefacției sau putrefacția poeziei. Răsfoind volumele lui T. Arghezi". "Dl. Arghezi scrie pentru burghezie. D-sa scrie pe gustul burgheziei. Opera d-sale reflecta lumea morală a burgheziei. Nici o clipă nu străbate în rândurile care exprimă principiile etico-educative ale poetului-părinte, măcar o vagă bănuială că egoismul înseamnă singurătate și că singurătatea e slăbiciune, că sprijinul cel mai puternic în clipele grele ale vieții e idealul de mai bine care-l leagă pe om de ceilalți semeni, e tocmai sentimentul de solidaritate, de dragoste față de oameni, de răspundere față de semeni. Nimic din toate acestea. (...) Și iată că în peisajul liric al d-lui Arghezi își face loc tocmai acest egoism antisocial. Poporul, leagăn milenar al luptei pentru păstrarea vieții colective, pentru libertate, pentru mersul înainte al omului, apare în poezia lui Arghezi “clădindu-și slăvi și veacuri din nimic. Acest popor, Arghezi îi infiltrează în suflet ideea că a gusta viața e un păcat. (...) Predică poporului în poeziile sale dezamăgirea, dezgustul de viață, deznădejdea, într-un cuvânt, pesimismul, psihologia înfrântului." S.Toma, mulți ani mai târziu, a spus că a făcut ce i-a cerut Partidul. Arghezi devenise refractar principiului aplicării în literatura sa a normelor realismului socialist Dacă mă vor întreba cine i-a cerut-o lui Caragea, habar n-am ce să le spun. Mă ajuți, Tu, Caragea?