Ion Mihaila

Încercam sa-mi număr pașii De la inima mea și până la dorința De a fi cu tine... Să calc pe frunze, pe iarba crudă, pe flori chiar, aș putea ? Îmi târăsc pașii peste cuvintele uscate, făcute

azi nu m-am uitat la mine când am plecat de-acasă... am luat, grăbit, pe umeri zielele \'acelea lungi cu așteptările dând ocol Pământului, mi-am pus în buzunar cele câteva priviri de

\'ei măi, cititorule! Tu ai impresia că dacă citești și știi să citești printre rânduri, pe deasupra lor și din orice poziție crezi că ai viața mea întreagă în palmă ? te văd cum

Niciodată nu am înțeles de ce trebuia ca tu să mergi cu ochii închiși atunci când mă căutai....? Credeai că sunt pretutindeni ? Copacii aceia înalți din visele tale Au nins peste mine cu

„Majestate, versurile se desprind de noi Ca frunzele moarte de copaci” Mihai Eminescu către Carmen Sylva(Regina Elisabeta) Aseară m-am rătăcit în sufletul ei iar în acel întuneric căutam

Există Ceasuri care se opresc Refuzând atingerea Ultimei secunde Pe care o aruncă Precum expectorația unui acces de tuse Chiar dacă ar fi renegat De Timpul Universal. Există inimi

Vorbele tale, ca niște felii de pâine s-au uscat acum pe masă și încerc grăbit, să le pun într-o supă reîncălzită la foc mic, dar mic, mic, din sufletul cu alizee ce parcă vor să-l stingă de

Deodata Nu mai puteam să scriu Uitasem și primele litere Cu care m-alintai Iar penița încercam Să o înmoi în călimara sufletului În cerneala cu care mi-am pătat toate amintirile... am

Fericirea are termen de garanție, Fericirea mea cu tine, Are termen de garanție... Este îngrozitor de perisabilă, iubito Încât mă trezesc în miez de noapte rece Să scot afară din sufletul

Cuvintele mele rostite odată-n lumina soarelui din ochii tăi s-au uscat acum, s-au scorojit ca niște frunze... ieri, un vânt rece de toamnă le-a strâns pe toate lângă zidul înalt la

Cu mine ai-nvățat Să asculți șoaptele vântului, Să simți cum răsăritul trage cortina nopții trosnind din încheieturi marginile cerului... Cu mine ai-nvățat Să asulți glasul

Știam să împart Fericire..... Știam Să arunc cu arginți La mâinile întinse Ca la un rege, Știam Să sărut mâinile întinse Ca sluga ce i se oferă această onoare, Știam Să spun unui

Viața nu ar fi avut niciun secret dacă nu te-aș fi cunoscut pe tine m-ai întrebat dacă sunt nemuritor iar eu mi-am lipit începutul de sfârsit ca pe-o Banda a lui Moebius sa-ți pot

m-am visat un simplu fir de iarba nu îmi doream mai mult căutam lumina și zburam încet spre fiecare răsărit deși aveam trupul firav aveam credința că voi ajunge la el chiar mâine m-am

Am încercat să scap De răceala asta nesuferită. Am pus trei stele efervescente Într-un pahar cu apă, am descântat apa așa cum mi-ai spus, mi-am stins tot dorul ca pe-un băț de chibrit

mergeam trist pe strada mai tristă ca mine ploua rece și interminabil peste mine peste orașul acesta ce cultivă tristețea ca și când toată recolta va fi exportată în alte locuri din lume dar,

în nopțile albe-șevalet când doar tu vii și pictezi albul lor mai bine ca oricine de-mi vine să-ți smulg penelul din mână și să descifrez secretul.... .......e un penel-minunat sau minunat

mi-aș fi dorit să nu fi fost bogat, să număr ultimii bănuți pentru pîine iar la ușă, să-mi bată Fericirea să-i achit ultima rată... așa m-am visat eu, proprietar de fericire, să ud în

Recunosc că nu am atâta credință cât se cere unui om... Am luptat îndepărtând cu mâinile unei inimi de copil tufișurile ce creșteau în drumul meu spre adevăr. Mereu, peste noile comori de