zâmbet

e trist cum trec \"poeziile\" aproape neobservate, si toate pitopartitibuloaritijughinaritile de texte sunt citite precum painea calda.. in fine

ce mi-a placut :
tonul melancolic (?) al poeziei, faptul ca fiecare cuvant capata viata si isi ocupa locul in poezie ca un copil la gradinita, in banca ..
strofa doi cel putin am este deosebit de frumoasa .. poate acest monolog in fata unei oglinzi de gheata este cu atat mai reusit cu cat surprinzi topirea ei ..
o poezie reusita oricum ai privi

ce nu imi place:
nu stiu :)

ionut

mă bucur mult că ai găsit ceva de plăcut aici :) îți mulțumesc mult. te mai aștept,
ioana.

Într-adevăr o poezie foarte sugestivă prin complexitatea imaginilor create, prin profunzimea durerii transmise. Mi-a plăcut prea mult ca să trec fără a lăsa un semn.

Ce mi-a plăcut în mod deosebit, deși e greu de ales:

\"eu înfloream
apoi îngropam floarea în zid\"

\"doar goliciunea noastră stingheră
ardea ca un foc pe un deal\"

\"în tine viața se făcuse un ghem\"

mi-a plăcut o imagine foarte tare: ceea a focului de pe deal, pe care o traduc: \"notorietate a unui fapt\".

Nicoleta, îți mulțumesc mult pentru semn... te mai aștept.

Silvia, mă onorează vizita și aprecierea ta. poate că acest text e altfel pentru că m-am lăsat în voia altor influențe. mulțumesc mult.

Costin, mă bucur mult că mai treci pe la mine. te citesc și eu cu drag,
ioana.

Ioana, poet autentic,
aproape singlar pe acest site, cu singuranta din punctul meu de vedere, cel mai bun.
Zambetul din titlu e suspendat intre tine si poem. Draga Ioana.

Dezarmant de sincera, ca intotdeauna, cateodata stau si ma intreb, cat, pana cand?
Cateva stangacii care sporesc farmecul, focul acela de pe deal mi-a amintit de Esenin si focul lui, in ansamblu insa dureros...

inceput in forta, cu acest \"zambet inghetat pe chip\" care nu este altceva decat un rictus rece, inghetat, stingher. De aceea v-a salvat cel care \"a sapat mormantul\" pentru ca pamantul tine de cald intr/o lume cu suflet siberian.
Si odata sapat mormantul, extrapoland, odata rasadita, nu e de mirare ca trupul devine vegetal, mineral, de un verde innebunitor de frumos, recreeandu-se nasterea omului din copac, o noua varsta, idilica, copilareasca, in care tu devii iedera, adica o planta indragostita de orice ax imobil, posibil axa lumii, axis mundi, pe cand el, inocent ca un copil canta a primavara, facand practic o incantatie mistica, prin care floarea inflorea intr-o renastere si un mereu nou inceput. De aceea doar, in clipele vesperale ai devenit mireasa lui, arzand ca un foc de pe deal a dragoste.
Nu e de mirare deci, ca ai inceput sa reciti din durerea ta suspendata. ori a fi suspendat inseamna fie a nu o mai simti, fie a o ignora, pentru ca ea, durerea ,se afla undeva afara de si din tine, si astfel nu te mai poate afecta. El, in schimb, astupa urechile nesansei, adica ii suprima simtul acela infailibil al aducerii nenorocirii, adormind nesansa, si facand-o astfel inofensiva si supusnand-o vrerii voastre, serenitatii si bucuriei. De aceea, dupa acest ritual, nemurind, ai inceput sa zambesti, si chiar daca neintelesul devenea si mai mare, macar il vedeai si-l acceptai ca pe ceva senin si de bun augur. Si atunci, cand simti neintelesul ca pe ceva firesc puteti sa va spuneti pe nume, si sa convingeti parcele ca viata, prefacuta in ghem, sa o toarca mai incet, mai rar, mai invers.

La mai putine recomandate si la mai multe poeme reusite, amical

DoDu, pentru tine nu mai am cuvinte decât un zâmbet suspendat...și multe mulțumiri. :)

Lavinia, mă onorează prezența ta, la întrebare însă nu știu să-ți răspund. nu știu. mulțumesc.

Bogdan, comentariile tale mă uluiesc prin felul în care deslușești ceea ce sugerez în text. îți mulțumesc mult pentru atenția pe care ai acordat-o textului. te mai aștept cu drag.

Mihai, mă bucur că am reușit să te amuz. măcar atât să fac și eu pentru tine :)