vitamina C

M-am obișnuit cu trupul meu conținându-te. Nu mi se pare nimic neobișnuit în această iubire de cremene. Tu nu știi când se aprinde flacăra, când mă cionesc mortal de tine ca de un parapet. Nu știi cât de aproape eram de perfecțiune. Și e mai bine așa. Dacă ai ști ai plânge. Nimic din ce este nu ar mai exista. M-am împăcat cu viermii și cu secrețiile pământului. Când ești teluric te accept, dar nu te înțeleg. Mă abțin de la sublimare și asta doare cumplit. E ca și cum ai înghiți globul de foc al soarelui și ți s-ar răspândi tot apusul în citoplasme. M-am împăcat și cu acest gând. Sunt tăcută când apun. Mă împreun. Mi-e teamă că toate aceste vieți ale noastre vor face până la urmă o singură și mizerabilă viață. Ne vom trezi înstrăinați de propriul nostru destin. Ne va fi la un moment dat imposibil să acceptăm toată această irosire. În mine zac copiii nenăscuți, zac pașii tăi frânți, zac amintirile toamnelor noastre avortate. Mi-e tot mai greu să-ți port tăcerea ca pe-o pelerină de ploaie. M-am obișnuit să te iubesc în mine. E mai bine așa. Nimeni nu știe nimic. Tu nu te mai alături sângelui meu de fecioară. Devii teluric pe neașteptate. Mimezi noaptea. Mimezi normalitatea pe care mă pui s-o înghit ca pe-o aspirină, ca pe-o vitamina C. E acră. E realitatea despre care se spune că ne face mai rezistenți la orice. Dar eu nu vreau să mai rezist, nu vreau să mai pot. Nu vreau să mă obișnuiesc cu gândul că eu pot și tu nu.