verde cumplit

M își încoardă trupul deasupra noastră. e uriaș. s-a refugiat într-o dimensiune măsuarată în sinapse. îmi vine să fug. știu că pot. mi-e rușine că pot. mi-e rușine că am unde să fug. că undeva există locul meu, o urmă fină în care mă potrivesc perfect. o urmă numai a mea. numărul 37. mi-e rușine că zâmbesc ca o tâmpită în timp ce M are toate venele încinse peste brâul soartei. de aici de la capătul pământului M pare un balerin avortat. oasele lui se sparg în mii de bucăți, la fiecare mișcare se ciuntește ceva. mă străduiesc din răsputeri să nu plâng. să nu vărs. să întregesc. să reîntregesc. îi prind ochiul în palme. e fierbinte. nu mai are lacrimi. M dansează devastator . își smulge cablul de conexiune cu lumea. își fărâmițează visele, se înfige în realitate ca un meteorit distrugând totul pentru foarte mult timp. plec. M nu bănuiește nimic. îmi vine să-i strig că eu locuiesc de fapt altundeva și tot ceea ce crede el că e lumea este doar un salon nenorocit cu pereții zugrăviți în verde crud. în verde cumplit.