într-o zi mi s-a părut că și moartea crește la loc

cred că am trecut peste toate întâmplările dintr-un fel de inconștiență. ziua le sorbeam trupurile ca pe niște licori noaptea adormeam în brațele fiarelor. niciodată nu mi-a fost teamă. se făcea mereu o nouă zi și apoi o noapte succesiune pe care am ajuns s-o consider suficientă pentru siguranța mea. vegheam la căpătâiul muribunzilor cu oarecare optimism. înțelegeam trecerea și nu mi se părea o prea mare scofală. moartea mi se părea un simplu cuvânt. dar pe mine nu cuvintele mă interesau. nu. eu aveam toate aceste clipe pline prelungite mult în liniște. și nu se cădea să vorbesc despre ele. chiar și acum când spun aceste lucruri nu mi-e prea clar de ce nu am plâns de ce nu am urlat de ce nu am disperat încercând să rețin totul aici. cum de m-am bucurat ca un copil am cântat am așezat flori în ierbar și am crezut că sufletul zboară ca o pasăre fără să am vreo îndoială în această privință. nu m-am îndoit de nimic. de fapt am fost sigură că lucrurile se petrec în interiorul nostru și că suntem nemuritori. oarecum perisabili dar nemuritori. și că orice consumăm crește la loc. într-o zi mi s-a părut că și moartea crește la loc. dar mi-am dat seama că zilele și nopțile nu se mai succed chiar în același fel. că uneori lumina se prelungește nepermis de mult. că nu mai găsesesc mecanismul acela extrem de simplu pentru produs întunericul un filet ceva orice. de atunci sunt mai atentă mai puțin nevinovată. număr în gând. știu.