Mediu
vizitatorii sunt aduși aici de narcise. oglinzile sunt pline de oameni
și de vaze simple de sticlă pline cu flori.
respir greu. florile proaspete îmi dau senzația asta
de sufocare. poate că e o frumusețe prea directă pentru mine. nu pot să înțeleg această frumusețe care-mi taie respirația. nu înțeleg petala pistilul stamina
nu înțeleg albul nu înțeleg galbenul.
mă refugiez în tulpinile verzi fragile. nu înțeleg decât tulpinile.
vizitatorii toarnă apă în vaze. în curând vor pleca împăcați cu ideea că am rămas în viață. că narcisele au rămas în viață. doar noi am rămas aici să privim ofilirea și moartea.
noi vom dormi cu narcisele moarte la căpătâi
peste două trei zile noi vom dormi
și în visele noastre vizitatorii se vor ofili în vaze simple. de sticlă.
034.076
0
Despre aceasta lucrare
- Autor
- ioana negoescu
- Tip
- Jurnal
- Cuvinte
- 130
- Citire
- 1 min
- Actualizat
Cum sa citezi
ioana negoescu. “vizitatori. vaze.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/ioana-negoescu/jurnal/1779199/vizitatori-vazeComentarii (3)
Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.
Primăvara umple oglinzile de oameni și de flori. Este interesantă invazia unui spațiu în oglindă, îmi place mult refugiul fragil din verde.
“vor pleca împăcați cu ideea că am rămas în viață” – o suficiență care apare atunci când ești mulțumit cu “tot ceea ce se poate face”, firească în fond, pentru că viața nu admite decât o singură întrerupere.
“vor pleca împăcați cu ideea că am rămas în viață” – o suficiență care apare atunci când ești mulțumit cu “tot ceea ce se poate face”, firească în fond, pentru că viața nu admite decât o singură întrerupere.
0
George, imaginea vizitatorilor zâmbăreți ca niște emoticoane, graba lor greu disismulată de a ieși de acolo de a nu privi suferința, de a nu o cunosște de a nu se obișnui cu această imagine...da, cam asta e. te mai aștept cu drag.
Ramona, ai surprins imaginea din oglindă. țin mult la ea. mulțumesc.
Ramona, ai surprins imaginea din oglindă. țin mult la ea. mulțumesc.
0

amical, cu plăcerea lecturii unui poem fabulos,
george cel asztalos