iarna asta se termină cu un urlet

de când nu mai am întrebări tot felul de răspunsuri mai vechi îmi rod somnul. încerc să le împrăștii, dar ele se ridică tot mai obraznice ca niște stoluri negre. amintirile rămân retezate undeva în noapte devenind cioturi de carne cu care mă iubesc până în zori. cred că iarna asta se termină cu un urlet prelung. de-acum privesc și eu doar podeaua sau tavanul știind că acestea sunt orizonturile muțeniei lui. el trece printr-o încercare nouă. un blestem îi smulge oasele. eu îl învelesc și-l îl cos zi și noapte, dar el se destramă tot mai tare. lasă, îmi spune uneori cu o privire de piatră. atunci îi împrumut orizontul meu alb. nu te gândi la nimic, îi spun, dar mă trădez printr-un suspin ca un pumnal înfipt dintr-odată în ceea ce ar fi trebuit să fie o liniște.