în orașul tău e mai bine

te iubeam așa fără să știu prea multe despre tine. un nume pe care l-ai fi putut inventa. câteva poeme. un roman în manuscris niciodată publicat. o voce la un telefon în plin trafic. în orașul tău e mai bine. o fugă două trei. teama de a nu divulga prea mult. tocmai de aceea spuneam cât mai mult totul în trei minute cât dura convorbirea. în general spuneam că am murit. lucrurile puteau degenera. îmi era atât de dor de viață încât nici nu-mi păsa că astfel te-aș putea alunga. atâtea vorbe și atâta muzică în potențiala noastră dragoste. un fel de tango infinit întrerupt de o ploaie. mai știi cât de repede anulai un zâmbet. mai știi. te prefăceai grăbit în dacia ta logan. mașină bună nu spun nu. naveta aceea spre nu știu unde. am ajuns să cred că nu exiști. am ajuns să citesc aceleași poeme de o mie de ori. nu ți-am spus că le știu pe de rost. uneori sufletele pereche trec unele pe lângă altele ca niște cărți de joc făcute de un crupier indiferent. te iubeam. dar ce spun eu te iubesc încă în felul acela mirabil. în spațiul despre care nu vorbeam niciodată. am putea să ne trimitem câte un cântec din când în când. fără niciun cuvânt. m-aș strecura în amfiteatru. oricum nu m-ai recunoaște. te-aș asculta și aș pleca fredonând octobre sau altceva. orice până la urmă muzica e liantul e zoomul acestei lumi tulburi. nu știu ce să-ți spun despre mine. am scris de atunci câteva poeme de dragoste. e ok. am uitat să mai merg la psiholog. cred că m-am vindecat. ascult cohen. citesc aiurea. scriu un roman. nu te aștept. nu mai aștept. secundele sunt pline ca niște bile de plumb. îmi vine să le mușc. dansez. încă dansez. citesc în sălile de așteptare. călătoresc cu diverși. lumea se împarte între călători. ce să-ți mai spun. a fost toamnă. a trecut. iarna închid ochii și nu mai respir. vreau să treacă. mi-ar prinde bine un cântec de la tine. aș respira puțin din căușul palmelor tale roșii de frig.