ioana matei

impresionant, coplesitor!...scrisa de maini prin care, indiscutabil, poezia (ciocolată amară și lapte dulce) curge aproape misterios de firesc...un poem cu inima ascunsa...ce defineste lumea, ce-l priveste pe dumnezeu (prin separarea de el) din centrul unei lumi definite si inchise...mereu suntem prizonierii propriilor noastre perceptii si puteri de cuprindere si asimilare (la un moment dat!)...nu reusesc sa-nteleg deloc de ce ne *inchidem* intr-o lume (in realitate creatie divina perfecta!) si nu ne intrebam: oare asa cum exista aceasta lume pe care eu o *vad* nu exista si altele la care nu am acces inca?...si totusi, poemul tau e incarcat, vibreaza de frumusetea trairii intr-o lume in care ne-am *obisnuit* sa traim...imi place cum scrii, Adriana! tu esti o poeta!

nu-nteleg, cine vorbea despre trei femei Ela?...eu ma referisem la o singura femeie ce fiinteaza simultan in mai multe planuri, la iubitul ei si la moartea lor (din toate suprapusele timpuri)...sunt usor derutata...iar despre sinucidere, in loc sa ma repet, mai bine tac...oricum, multumesc!

în care, bineînteles, se moare din nou... în grup...iar grupul se compune din doi... și am o sumbră bănuială...că (iar) el e singurul vinovat, nu-i așa?...

\"cine s-a așezat ultimul simt că a murit brutal\"
\"mă vezi murind în fotoliul tău\"

fără aglomerări de metafore (ce-i drept, totdeauna inspirate!) , prin cuvinte simple, sugestia plecarii definitive din iubire, a înghețului, a morții e cu măiestrie creionată aici... absolut impresionantă *dedublarea* , mai bine spus *ruperea* ființei femeie în două...cred că poemul tău e, de fapt, povestea unei sinucideri... asta au simțit nevoia sa-ți scrie, (citindu-te!), mâinile mele vii...foarte vii!...

cu prețuire,
ioana matei

sa amintesc despre titlul bilingv...dar... in muzica sferelor nu exista cuvinte...nici in inimile noastre...biserici de lemn...

poem ca o intoarcere (necesara) la muzica sferelor...iar sferele, intreg...

mesaje complexe, meandre sclipitoare de suflet si gand...
parca fiecare vers e o alta poveste...si nod inceput...am retinut-o, mai ales, pe cea a fortei gandului (determinatoare)...de-ar fi sa dau exemple, le-as rescrie aici pe toate...ma opresc totusi la final:

\"fac gândului de azi escală și-l las să-l plimbi prin visul tău eu mă rugam să crească seara și vântul să înalțe zmeu tu strigi la mine a chemare să vin la cina pregătită dar eu sunt de acum în valuri într-o cântare-abia șoptită și pescărușii dau ocolul unei movile între scoicise sting lumini și dintr-o carte ieși copilul unei doici mă las târât într-o poveste în care vidul este full sunt partea părții din poveste și joc în rolul de credul am refăcut în seara asta din rolurile de-nceput și parcă nu mai știu cum este să cânți când ești copilul mut.........\"

un poem departe de lumescul cinei, care, cred eu, trebuie citit de mai multe ori... in tacere...un poem chemare/raspuns...

cu pretuire,
ioana matei

(si La multi ani gemenelor!)

impresionant poemul tău, Daniel!...prin mobilitatea mesajului ce trădează o minte sclipitoare (cea a poetului)...din punctul meu de vedere coloana vertebrala a textului este măreția bătrânului timp și descrierea proporțiilor, raportarea timp/ore...clipa, mereu dedesubt...crește dealul...
cu pretuire,
ioana matei

fiul omului e IUBIRE!

in rotirea cuvantului, Dana Banu!...un poem impresionant printr-o aparenta simplitate a scrierii si printr-o idee forta bine conturata...poemul tau nu este un poem despre lumina, cum s-ar putea crede...ci unul despre cuvant, despre forta colosala a cuvantului...ai mare dreptate si ma bucura aceasta constientizare... important e sa nu uitam niciodata ca nu apele ci cuvantul poate sa omoare pesti (si de multe ori chiar omoara)...

acest text se bazeaza pe O ANUMITA idee forta: veriga lipsa...poate de aici absenta plinului ce se pierde in gol...o asemenea *stralucire*, un asemenea rafinament al sugestiei ca cel din textele tale, mai rar, Calin! dar, mai bine tac...vorba poetului: \"așa am să te pot păstra întreg.\"

cred ca mult mai importanta decat frumusetea, care oricum exista, este intalnirea noastra cu ea, putinta/capacitatea de a o asimila/redescoperi in noi insine...nu putem niciodata sa percepem ceva ce nu exista in noi...cuvintele erau necesare...expresie a trairii poetei intr-un spatiu sacru redescoperit prin ochii lui...fiul omului...

\"aici te speli pe față cu propria ta față


știa
o clipă
mi-a fost rușine \"

intalnirea poetei cu *ceva*...iar fotografia e un corespondent minunat!...incontestabil, Alice, ai ochi de artist!
cu pretuire,
ioana matei

mie ultimul vers îmi pare a fi chintesența întregului poem...și cred că e scris foarte corect...

poem tare frumos...si parca altfel... viata isi povesteste inchipuirea mortii...pe care nu o asteapta...pentru ca e tare greu sa astepti...mi-au placut mult primele trei versuri...si m-au atins cuvintele de-aici...cum sa tac?...mai ales ca sugestia mortii e/poate fi mereu molipsitoare...

poem ca un spectacol grandios, de sunet si culoare...\"iată un oraș fericit!\"...imi vine sa rad si sa-ti spun: tare frumos, Dana Banu!...stiam eu ca fericirea e molipsitoare... si inteleg \"ce e cu papucii ăia roșii de lemn din picioarele tale...\"

\"plouă pe gândul încins și învins... pe treptele de scară, se intindea o umbră dintr-o seară... doar el, fumătorul de pipă știe cât face un sac cu scrum. și cât fum...\" un poem ca un puzzle... \"dincolo de hazardul întâmplării, un joc al formelor face loc cântecului...\"
și parcă piesele lui, cuvintele, sunt memoria întregului...un întreg în care nimeni si nimic nu moare niciodata...un întreg în care nimeni nu învinge si nu este învins...poate doar se fragmentează...

cu pretuire pentru adâncimi de gând,
ioana matei

\"să avem grijă\"... un poem interesant...imi place cum se joaca (de multe ori cu profunzimi) gandurile poetului...oare impactul exteriorului ne expune interiorul unor pliscuri de corbi?...oare in ultimul vers *apune* soarele chiar prin prezenta?... \"să avem grijă\"...

cutremurător acest poem, ca o ardere lăuntrică mereu devoratoare de sine...plecăciune, Ioana!

un poem(antipoezie?) reușit...parcă mai viu decat altele!...povestea-spațiul sacru din inima cuvantului...și o desfășurare a ei spre lume, ca o închidere...*spuneri* \"smintire\" *numite* dragoste...pentru că, pare s-amintească poetul:
\"pasul
plutirea
înlănțuirea
fericirea
și alte și alte certitudini fără legătură cu alții
nu pot fi trăite-n reluare\"

la mine a ajuns un poem despre unicitatea și misterul trăirii în propriul univers...un poem profund vorbitor...pană la un punct...identificarea perfectă (și perfect posibilă, uneori) cu celălalt... dar asta nu se întamplă niciodată fără iubire...

oare cine scrie în *alt* fel scrie despre alt/ceva?..derutant răspuns:
\"Nu e mama mea, dar mi-a jurat că va utiliza, la nevoie, instrumentul micțiunii simple pe această temă\"...

o mare parte din zămislirea poemului duce cu gândul la un *fel* de disipare...desculță... finalul reîntregește...viu...