Ioan Postolache-Doljești

după toate câte mi-ai spus dar la timpul trecut ar trebui să-mi mărturisesc jurământul făcut demult când erai o copilă zglobie ce-i turuia gurița rozie râzând cu dinții albi și-aveai în ochii

cântă cocoșelul vestind dar degeaba nu-l cred mânzo călărești Orionul Lebăda cântă nu Lira mi-i toamnă exaltato îți înțeleg primăvara dar ești liliac nu crizantemă tu n-ai nici o

De-o vreme i se pare patul cu ghionturi și garsoniera mai mare, încheieturile cam scârțâie și-i cam face probleme prostata. Hai, hopa sus, Gheorghe, nu te lăsa ramolit, gândește cu voce tare la

în vis sunt o haimana bătrână sub clar de lună cerşind cu mâna întinsă la stele. bune şi rele sunt duse demult. doar cu o hanţă pe mine cuget tăcut în noaptea din creierul lumii... zic aer

mă răsfoiesc în fiecare zi m-arunc pe raft în fiecare noapte sunt manuscrise și nu carte mă răsfoiesc în fiecare zi îmi zic ești totdeauna cât poți fi departele îl poți avea aproape m-arunc

mohorâte zilele poate vor să le spună că-i seară că-i toamnă și că bătrâni se-apropie ireversibil de frigul suprem stând împreună vorbind fomfăit despre artroze scleroze aritmii de mușețel lemn

în temniţa de beton cuminte stau ca Socrate şi ai venit frumoaso la mine să-mi propui evadarea strâmbă de e eu legea o respect şi vezi tu cupa asta amară o beau până la fund de ea nu mă

era sălbatic, viguros la trup şi drept, eram şi eu doar cu noroace-n păr, trăiam fără de gânduri cenuşii, speram voioşi în viitor. dar viaţa e cum e şi, pentru el se hotărăşte în majoritate

în april mi-a cântat cucu în spate n-am avut mărunțiș să arunc înspre el acum nu-l mai aud cireșele-s coapte hoarda de grauri pe jos aruncă cercei tot în april în cuibul lipit de grinda din

iubito e sâmbătă azi e toamnă ziua-i mai scurtă și ceru-i mai jos mohorât prea aproape de noi o răsuflare venind de la pol ne sărută părul cărunt... mă privești cu ochii peștelui mort în neștire

în dimineaţa asta mohorâtă de toamnă cu buze vestejite muşcate de frig cu dinţi de zăpadă îmi imaginez viaţa fiind o cadă cu apă călduţă încercată cu cotul scaldă de prunc ce am fost crescând în

tu, zise dumnezeu privindu-se-n chip de femeie, trecută de-ți este vremea plodirii, templul de-mi ești încă mai poți fi un altar al iubirii. eu,mai zise privindu-se-n chip de bărbat, chiar dacă

iubito, azi să renunţăm la sex, să stea-n stand by plăcerea viscerală, că am avut un vis ciudat, prea repetat a nu ştiu câta oară. erai o apariţie de fum, frumoasă cum eşti tu în pielea

mi-a plăcut să cred că sunt o vie plantată aici pe pământ cu rost să dau struguri copți parfumați să fie culeși cu poftă mâncați în teascuri striviți pentru vin de împărtășanie pentru libații de

îți vine uneori să spargi oglinda să scapi de cel ce te privește cu ochi viclean de sus regește îți vine uneori să spargi oglinda te-apucă uite-așa fără să vrei obida ai nod în gât și râzi

dacă-n nadir sau oricând îți cotcodăcește tâmpla grăbește-te cât cald e cuibarul și fură-i oul s-ar putea să găsești o părăsitură ia-l totuși clocește-l la subsuoară de gând și-ai s-auzi sub

ia tată hârțoagele cele mai vechi câte zece foi să zicem și pe un caiet trece ideile ce ți se par mai de doamne ajută că ai dreptate "cu brațul..." și cum vine o vreme când e vai și amar de

Pruncul Dorul trecut prin purgatoriul iubirii să fie cuvînt. Divinitatea Mai presusul de toate, în noi și din noi izvorînd. Poetul Plimbă-ntr-o

La ceas de cumpănă-ntre ani Am să ridic paharul pentru voi Mulțumind cerului că sunteți că sunt Umăr lângă umăr de gând Lărgind cât de cât lațul singurătății Tic-tacul pendulei și largele-i