doi prieteni

era sălbatic, viguros la trup şi drept, eram şi eu doar cu noroace-n păr, trăiam fără de gânduri cenuşii, speram voioşi în viitor. dar viaţa e cum e şi, pentru el se hotărăşte în majoritate moartea iar eu, că m-am împotrivit, să-i fiu călău. le-am mai cerut răgaz de-un an spunându-le că-l fac frumos şi agreat. cu chiu cu vai au acceptat... cu plan făcut şi pregătit cu toate, în zi cu nori subţiri şi fără vânt, m-am dus la el. lângă portiţă stătea cu două braţe ridicate, ca de predare. mă citise oare-n gând? i-am spus: nu vin să te ucid, eu am să-ţi fac ceva ce poate o să-ţi pară că-s rău la suflet şi te-am schilodit dar viaţa ţi-o salvez şi vei fi fericit, mă iartă dacă-o să te doară... i-am scos un ochi şi i-am pus altul şi pe al doilea şi i l-am schimbat apoi, atent, dar fără milă şi braţele i le-am scurtat. pe răni cu alifie dat, cu ochii bandajaţi a mai zăcut o vreme... după un an m-a-ntâmpinat râzând cu flori albroz şi cu flori roşii. de toţi era iubit... în timp coroana i-am boltit pe arcuit grilaj de fiar peste cărare... an după an tot mai bogat în floare creştea şi, pe sub bolta lui plecatu-mi-au părinţii duşi cu ochii-nchişi, fără suflare... ieri l-am găsit cu frunzele căzând sub vânt şi, curios, cu două flori târzii în toamna asta caldă deschise, ochii-mi să le vadă ca mulţumire... se zice că sunt nostalgic şi cam ramolit, hei şi? nu m-am putut abţine şi l-am mângâiat cu drag pe vechea-i cicatrice...