zorii burlacului

De-o vreme i se pare patul cu ghionturi și garsoniera mai mare, încheieturile cam scârțâie și-i cam face probleme prostata. Hai, hopa sus, Gheorghe, nu te lăsa ramolit, gândește cu voce tare la marginea patului sprijinindu-se-n mâini, bâjbâind cu picioarele după papuci. Iar te-ai suit în pat în genunghi, papucii-s cu botul sub pat,vezi cum te chinui? La baie își clătește gura, își pune proteza, ia apă în pumni,clipește în ea,un vechi și folositor truc pentru ochi, se spală pe față, pe gât, pe sub braț, peste tot atât cât poate ajunge boul cu limba, își zice zâmbind, cu prosopul se freacă îndeajuns să se simtă vioi și pâș pâș o ia spre bucătărie. Vede la ușă bastonul. Gata, nu mai fi supărat, azi te scot la plimbare. Aprinde ochiul la aragaz, pentru o clipă stă în cumpănă care ceai să-l facă întâi, cel de păducel sau de sunătoare? Azi vă fac pe-amândouă deodată, știți unde și cum să ajungeți. Deschide fereastra balconului. Se-ngână iar zorii, Gheorghe, e bine... Se uită la blocuri. Ferestrele-s negre, orașul încă mai doarme. Sunt tineri, domnule, încă nu le-au murit peștii, zâmbește, somnul, carasul... Trece-o mașină. Trăncăne capacul de la canalizare, cineva undeva se grăbește. Trage adânc aerul de răcoare în piept, își mișcă mâinile, trupul într-o mai mult simulare de gimnastică. E bine cât încă ciolanele îți mai trosnesc... Dă ceaiul în clocot. Oprește focul, pune capacul. Liniștea-i spartă de-un tril. E bărbătușul mierlei, o cheamă. Burlac înrăit nu-l deranjează singurătatea. Garsoniera e plină de amintiri, de umbre de femei chicotind, râzind, gemând, doar că acum auzind bărbătușul strigând, ca negura zorilor o umbră i se așterne pe chip. Ia pixul,deschide jurnalul și scie dintr-o suflare: de ani buni în părculețul din fața liceului nostru în teiul înalt sub care pe bancă stăteam mână-n mână uimiți de primăvara din noi o pereche de mierle-și au cuibul viața a fost cum a fost să nu fim amândoi dar prima iubire cine o uită primăveri la rând cu nostalgie ascult chemarea bărbătușului cu fluier inconfundabil și-nalt la-nceput apoi mai domol mai curat doar cât să știe lumea că-i bucurie viața în doi și imaginar rapărtam perechea de mierle la noi iubirea noastră sub chip de păsări în zorii timpurii când încă doarme orașul din negura clipei răzbate țipătul lui de încă chemare el nu știe că e-n zădar eu știu la mica publicitate ți-am văzut fotografia în negru chenar... Dumnezeu să ne ierte...