ioan peia

a se citi: \"exhibă\"

Apreciez modul îngrijit de redactare a eseului domniei-voastre, precum și felul inteligibil și echilibrat al expunerii. Dizertația de față va stârni, în mod inevitabil, reacții diverse. Aș avea câteva mici comentarii care, veți observa, nu sunt tributare nicicărei viziuni consacrate. Sunt doar considerații personale, așa cum și o bună parte din eseul elaborat de domnia- voastră exibă. Le expun sumar, pentru a nu încărca spațiul.
1. Credeți că formularea \"ghidușă\" : \"lumea aceasta este un rahat, dar e tot ce avem\", fie și debitată de un spirit de calibru, este un argument suficient pentru a face din viziunea noastră asupra existenței o revelație... comestibilă?!
2. Filozofia = arta de a pune întrebări? Îngăduiți-mi să observ că arta asta, la fel ca oricare alta, e doar un simplu hobby relaxant pentru fețele subțiri, o divagație de lux care ține loc de viciu anestezic în cele mai dese cazuri. A lămurit vreodată ceva?
3. Comparația cu relativitatea einsteiniană este forțată. Sunt două domenii ale firii complet diferite în considerațiile elaborate ale domniei-voastre. Fizica poate fi definită sumar ca un real acceptat prin legi aparente - căci, până la urmă, s-a dovedit că o altă lege vine să o cuprindă pe cea enunțată anterior , făcând din prima un caz particular. Pe când spiritul...e taman altceva!
4. Genii? Comparativ cu ce? Cu inteligența plebee, sau cu cea absolută? Nu-s genii, ci indivizi mai bine informați, chiar dacă structura lor nativă devansează cu mult media comună. Ori, infinită fiind informația, de unde asimilarea ei în absolut, pentru a-i califica drept genii? Genială este numai Divinitatea, așa cum am observat că acceptați și domnia-voastră.
5. Spuneți, la un moment dat, că există două moduri tranșante de a vedea realitatea. Nu, domnule! Există o infinitate de moduri de a vedea lumea aci, pe pământ, unde, un hățiș concepțional, aproape imposibil de prins în norme, împânzește miliardele de creiere confuze care ne suntem, și, evident, celălat mod, UNICUL, Acolo, în Absolut. Orice tendință sistemică terestră în atari considerații, păcătuiește prin simplism conceptual: hai să clasificăm, căci, altfel, nu ne putem înțelege! Este, dacă vreți, un alt tip de sectarism pe care, am văzut, îl condamnați.
6. De la Socrate până la Descartes și, hăt, dincoace de el, ne tot îndoim metafizic, de am ajuns, bieți bătrânei ai dubiului existențial, cărunți și cocârjați, sprijinindu-ne neputincioși în bastonul amarnic tocit al scepticismului absolut. Eu, domnule, sunt unul dintre acei nefericiți soldați, căzut pe acest neîndurător câmp de luptă! Sunt condamnabil?

\"vino tu astăzi în mantie\"

\"în tine se nasc amoruri sărate
voluptos răsucite în castele
pe urmele tale
pe urmele mele\"

\"mă caut în tine și marea mă știe femeie\"

Promisiuni frumoase de vers. Dar, atenție, ai tendința să banalizezi ușor discursul prin folosirea unor cuvinte demult vlăguite de sensuri, prin întrebuințare repetată...

La ioan_peia@yahoo.com, poți găsi și alte promisiuni de vers, dacă ți s-ar părea interesant.

Abia de mi-am făcut un locșor pe-aci, să-ți spun că...nu putea să nu mă îngâne această nostalgică litanie a timpurilor duse... Atât.

Când eram mai tinerel - cam pe la 20, parcă... - mă exersam și eu în diferite forme fixe. Una din ele era și sonetul. Am dat, prin amintirile mele, de cel postat mai jos, - o încercare chinuită care acum îmi stârnește zâmbete de îngăduință!...Rugămintea mea e ca, domnia voastră, maestru de necontestat al acestei forme fixe de exprimare lirică, să vă opriți oleacă asupra lui pentru a-l evalua și a-mi spune dacă am greșit, au ba, lăsându-mă de astfel de încercări, care tare mă jenau la ...galopat pe hipodromul inspirației, dat fiind chingile severe în care trebuia să fac asta. E nu mi-s în măsură să văd acest lucru. Iată \"cimilitura\":

Sonet alb

Prin cerul cu valtrapuri de ninsoare
Cutreieră pustia și păcatul,
Și, astăzi, lumea pare pieritoare
Sub vămile ce și-au făcut veleatul;

Văzduhul, un balaur htonic pare
Ce a fugit din lut, hrăpind tot satul,
Din cimitir și până în hotare
Tot răsucindu-și coada, Necuratul!

Un nesfârșit noian de alb și gheață
Asmute, pe pământ, prelungi ogari
Ce urlă-n gol de azi-de-dimineață

Și mușcă pomii, bocnă, -ntre molari,
Lăsându-le în crengi o strungăreață
De sânge alb, pulsând în zei stelari…

Eu, nu-mi pot permite să fac aprecieri la adresa sonetelor domniei-voastre, în afară de un...
Cu respect,
ioan peia

Aș avea doar câteva obiecții legate de metrică:
Versul 3, strofa IV, șchioapătă. Poate s-ar fi rezolvat cu:

De primul n-am avut ce-alege -
(Un măr cu vierme, Ionatan)
Nici următorul, se-nțelege,
N-avea nimic newtonian.

La fel de aritmic e și vers 1, strofa IV. Ar merge, poate, așa:

Al treilea, fără rușine, (sau \"făr\'de rușine\"...mai poetic!)
Pică pe țeastă, ușurel,
La zece pași privind spre mine
Zâmbea în barbă Wilhelm Tell.

Văd că, între timp, s-a corectat versul 3.
Cu tot respectul!

Ioane si Ioane...

Hop si tu acuma
Musca la arat!
Vezi ca a dat bruma,
Ce, te-ai dezghetat?

Stiu ca v-aparati
Cu totii bastonul,
Doar ca, dragi barbati,
Vi s-a ars neonul! (Anghelina Andreea)

Hop aci și noi
Că ne-a prins Andreea
Câte un pietroi
Fix, de vorba ceea!

Și la pietre grele
Avem și baston
Tot precum și cele...
...Lalte: din beton!

\"Fii si tu-ntelegatoare
Cand putea, in multe runde
S-a jucat si-acum il doare
Ca-i iradiat... de unde!\" (Anghelina Andreea)

Andree, spui bazaconii
Și mă superi rău,
Poate-mi sar toți electronii
Pe nucleul tău!

\"Mãi, Ioane, tu glumești
Sau o lampã-ți pâlpâie?!
Cum ai vrea sã dãruiești
Ceva ce-ți cam fâlfâie?!\" (Anda Andrieș)

Steagul cela mult fălos,
Face cute-cute,
Căci e-nfipt, victorios,
Colo... pe redute!

Găsesc că în numai în 24 de texte ai făcut un salt spectaculos, ajungând până la foarte reușita poemă \"Analiză spectrală\", remarcată, am observat, cu majuscule de comantatori. Și textul de față are fațetele lui iteresante, chiar dacă folosește destul de vizibil anumite simboluri, care, la o adică, puteau fi suficient de bine prelucrate, pentru a căpăta o nuanță personală mai accentuată și a înlătura sentimentul de \"deja vu\" care-i reduce din tenta de originalitate. Dar, în schimb, aci se străvede o mână care devine din ce în ce mai sigură în construcție, și din ce în ce mai incitantă ca timbru. Ca să nu mai pomenesc de abila mânuire de vers clasic: vezi \"Umbre de toamnă\" și \"Veghe\", precum și \"Poezelele\", cu nimic mai prejos ca reușită și ele. Ca adept al versului clasic, pe care-l consider drept piatra de încercare a priceperii în materie de exercițiu liric, nu pot să nu remarc și această latură destul de bine și convingător reprezentată în scrisul tău. Aceste lucruri și altele încă, îmi dau certitudinea că vei deveni un emul de prima pagină, al acestui sait.

Fă ceva cu \"mințile\" acelea \"fierbinți\", Daniela, că nu merge!

O mică hibă, aș zice eu, în acest ansamblu frumos dăltuit, remarcat, de altfel, la superlativ de către comentatori. Parcă n-ar suna pe măsură acel \"plâns neplouat de tristeți\"! Pare un pic minor jocul de-a sugestia, practicat aci. Altcum, magna!

...cum se mai înșiruie povestirea asta a ta, cu o liniște tristă și cuminte, în același timp, cu o chemare stinsă de anotimpuri pe veci pierdute, de zapăda care nu mai e ca altădată, ci agresivă și neamicală, ca acum,\"fără sărut pe colțul casei\", cu iubiți pierduți prin tolba cea încăpătoare a poștașului, cu tine, niciunde fiind,- odată emigrată din \"casa bunicilor\" - în tine însăți rătăcită...și...
...și ce caută acel \"terticolis\", din final, care tare mă mai zgârie pe urechi?!...

Am uitat să te felicit pentru epigramă, Andreea. Excelent de bine făcută!

Plângerea-i precipitată
Și puțin valabilă,
Fiindcă marfa sus-citată
E cam perisabilă...

Caii albi pe câmpuri reci
Și tu, doamnă, vii și pleci,
Cai cu coamele în vânt,
Iar tu, doamnă, prin cuvânt,
Vai, atât de singurică
Murmurând din gura mică,
Și-așteptând în prag, duios,
Să apară Făt-Frumos,
Făt-Frumos, pe-un cal din pol,
Rătăcind pe câmpul gol,
Și, prin vreme și prin nea,
El pleca, parcă venea,
Și prin nea, prin ceea vreme,
El ar vrea să mi te cheme,
Dar aflat-a vestea tristă
Cum c-ai fi epigramistă!!
Și prin vifor, rotocol,
A zbughit-o iar la pol!

E bine, Andrușca! \"un menuet albastru-mi curge-n vene\" poate face carieră, dacă-l dansăm împreună! Dar, vezi năcaz! teamă mi-i să nu mi te calc pe piciorușul tău obrăznicuț!

Cine scrie epigrame bune, este un om inteligent. Știe să valorifice finețea spiritului, modelând-o în fulgerătoare și sugestive definiții. E una din condițiile necesare și pentru o minte veritabil lirică. Ceea ce văd că se petrece și pe-aci, prin \"nămeții - tăi- cu sânge de cerneală\". Drept care aștept să îmbogățești confreria noastră și cu inteligența ta poetică.

\"Unuia-i scade auzul,
Altuia-i creste vederea,
Unii pierd...autobuzul...
Doamne, ce face muierea!\" (Anghelina Andreea)

Da, muierea-i drac, așa e,
Și te miri de parcă ți-ai
Fi văzut vecina-n baie
Cu amantul...ai! ai! ai!...

\"Mai Ioane, ai himere,
Poate zici ca vezi...cum scriu?!
Am vreo poza la vedere,
Sau de-un timp devii...candriu?\" (Anghelina Andreea)

Nu am poza-ți, nu-s candriu,
N-am himere-n strat de fum,
Dar te văd îm minte...pfiiiuuuu!
Să-ți mai spun și cum !...și cum...?!

Lui Genu, Ioan si Sorin...despre simturi...

\"Decat un auz slabit,
Sau simtire mult prea flasca,
Ori vecinul cam grabit...
Prefer limba...romaneasca!\" (Anghelina Andreea)

Limba noastră să trăiască
Că-i vioaie, fără frecții,
E, Andree, românească,
Și are la...interjecții!