ioan peia

Stângăcie jenantă în compunere, forțări de limbaj, șchiopătări de ritm, rime căutate, idei confuze, încercare minoră de începător.

„Vorbesc pereții imperfecte unde
Și focul tace, până și-a lua parte.”

Ce sunt astea? Versuri în limba spargă?

„Căci, primăverile, toate,-așteaptă goarne”... or fi trâmbițele Ierihonului, pesemne!

Unde ești editoare, specialist în ateliere, că am văzut că te pricepi?

Hm! Tonul invocației pare a fi al unei basarabence. Nu atât că numele de Ilioșca duce către zona aceea, ci pentru cș timbrul lexical al întregului text sugerează cumva genul acela de atmosferă, tipic poeților basarabeni. Poate că orintre olteni circulă și un astfel de duh? Surprinzătoare filiație!

... vers călător, același zbor din nor în nor, același gând risipitor...
La bună vedere, bătrâne domn!

Am comis, din neatenție, o repetiție jenantă. Voiam să spun că, în felul ăsta, se pot fușeri miliarde de compoziții fără sens. Totul e bolovănos, pus cu lopata, bașca asocieri complet neinspirate de vorbe. Nu fac referire decât la ultima strofă: ”dimineața realitatea îmi dinamitează fereastra/pereții certitudinile mă trezesc sub mormanul
de moloz al viselor prăbușite”... bla-bla-bla! Nici măcar o proză cumsecade nu poate fi socotită întocmirea. N-are pic de simțire, de zvâc, de inteligență discursivă. Rateu total.

Joacă gratuită de cuvinte. În stilul ăsta se pot compune miliarde de compoziții fără sens.

Alături de Em. Valeriu Pal, poet de mâna-ntâi, autorul literelor de mai sus este un matur și reprezentativ mânuitor de condei. Doi poeți formați, cu stil și pertinență, care aduc o notă consistentă de culoare pe aici. Surprinzător este faptul că prezența comentatorilor este atât de firavă. Lipsă de curaj sau lipsă de rezonanță?

... o eroare, din fuga tastelor: trebuia scris ”reînnoită”. Scuze!

Urmăresc de mult acest autor. Are profunzime, stil, fluiditate, har. Sentimentul pe care-l am, citindu-l, e că versurile sunt deja scrise, autorul facând doar gestul elementar de a le scoate la iveală, ca un mag, de undeva, din cutele adânci, dramatice ale realității.

Sunt câțiva autori, din care am selectat un text, două, ca fiind reprezentative pentru stilul lor, și le-am fixat pe o tablă a valorilor. Ex: Octavian Soviany, Ioan Es. Pop, Cosmin Perța, Iulian Poetrycă, etc.
Din Emilian nu am putut selecționa ceva anume, pentru că el e de o ubicuitate fantastică: se află peste tot, în spațiul lui liric, și este unic, în același timp. Poezia lui este, în totalitate, un fir continuu de secvențe de viață. Îmi sugerează, de fiecare dată, un exercițiu de gimanstică ritmică, în care controlul accesoriilor: mingi, panglici, cercuri, etc, sunt manevrate cu o precizie milimetrică, iar prestația, în sine, e o adevărată prestidigitație.

De fiecare dată îmi spun: cu ce ar putea să mai vină în plus? Și, totuși, de fiecare dată găsește resurse să se exprime, e uimitoare capacitatea lui de a trage realul în versuri ductile, pertinente, firești, cu o prospețime mereu reînoită. Omul ăsta e o sursă inepuizabilă de poezie adevărată.

Rareori găsesc autori care să-mi depășească exigențele, încă să mai și fie constanți în evoluție. Emilian reușește asta cu o abilitate ieșită din comun. E abonat veșnic la primul loc în ierarhia preferințelor mele.

Numele autorului nu m-a interesat. Putea fi oricine. Am supus contra/analizei și sancțiunii etice doar ideile conținute în text. Plus, aspectul formal, inundat de neologisme complet inutile, care încarcă scriitura cum încarcă chiciura un pom, iarna, făcând să i se rupă crengile sub greutatea parazită.

Competiția e un fapt pozitiv doar atunci când are drept scop perfecționarea abilităților individuale, și asta numai în beneficiul socialului. Altfel spus, individul aflat în competiție nu țintește la ideea de a lua fața altcuiva, ci de a împărți beneficiile cu restul semenilor, armonizând, astfel, relațiile sociale.

Din nefericire, aproape de regulă, competiția este acerbă, îndreptată exclusiv înspre acumularea de bunuri cu orice preț, în dauna altcuiva, chiar călcând pe cadavre, cum s-a întâmplat și se întâmplă, iată, în ”raiul” capitalist.
Or asta-i, indubitabil, o ticăloșie fără margini. Individul se dezumanizează, devine o hienă înstăpânită exclusiv de instinctul de conservare, de trogloditismul ancestral al omului peșterii, care îl pândea pe vecin cu ghioaga-n mână, ca să-i dea la căpățână și să-i fure îmbucătura. Nu e absolut nicio deosebire între urangutanul de atunci și cel de acum, chiar dacă se pavoazează cu false poleieli de civilitate.

Iată ce prăpastie s-a căscat acum între cei ce au și cei ce abia-și târăsc zilele. E moral să se întâmple asta? În calitate de vietate, pretins rațională și umană, nu ar trebui să promovezi ideea de nivelare a diferențelor nedrepte dintre indivizi? Sau numai dacă ȘI TU ai fi făcut parte din clasa ”proștilor”, ți s-ar fi părut normal să protestezi împotriva unor atitudini exclusiviste, prezente în discursul insolent de mai sus.

Căci cu ce drept vii tu, ”deșteptule”, să pui stăpânire pe tot ce-ți pică-n gheare, în dauna celui mai puțin norocos, adesea din motive pur conjuncturale?
Îți asumi cumva meritul bilogic al cromozomului în care te-ai plămădit? Chiar așa?
Te împăunezi cu norocul statistic al berzii căreia îi face Dumnezeu cuib? Ei nu?!

La fel, ieșit la lumină, din pântecele conceptiv, e posibil ca, grație împrejurărilor favorabile, să ți se adauge alte abilități de natură conjuncturală, în măsură a-i devansa pe alții și a te propulsa pe treptele piramidei sociale.
Și vițăvercea: poți fi dezavantajat net, încă din fetal, la care să se adauge circumstanțe defavorabile, odată ajuns în mulțimea bujugaiului uman. Să fii, adică, un ”prost”, precum agrăiește analiza din text. Totul e cam după cum pică zarul. Atunci e oare motiv să ne împăunăm cu meritele noastre, primite cadou din generozitatea statistică a realității? Și să-i blamăm pe ghinioniști?

Motiv pentru care nimeni nu poate fi lăudat că e ”deștept”, nici celălalt blamat că e ”prost”, adică nedescurcăreț, pe altă limbă. Unora le merge din plin, alții târăsc targa pe uscat. Iar deșteptăciunea nu ține musai de merite personale. Cine și le adjudecă așa, cu înfumurare și dispreț, făcând poză de belfer și paradă de deșteptăciune, încă și perorând superior de pe soclul lui de ”prețios”, nu valorează mai mult decât broasca din poveste, care s-a umflat... s-a umflat, până a plesnit!

Din nefericire genul ăsta de gândire... ”competițională”... dă naștere la comportamente de tip nazist: unii-s ”supraoameni” că le-a ieșit pasența; alții „rasă inferioară”, c-au dat-o câș.

Prin urmare, zic gonflații, să operăm demografic, în interes globalist. E ceea ce se întâmplă astăzi. Au mai fost unii, din neamul lui Kalergi, care au crezut că pot elimina ”plebea” , ”proastimea” , mujicii”; iar, mai încoace, ”pegra mahalalelor”, ”edentații”, neputincioșii etc. Parcă nu au sfârșit-o bine ai lui Kalergi și nu o vor sfârși nici ăștilalți. Și nici actualii reformatori. Care, cică, vor ei să ”reseteze” lumea, că asta nu e pe măsura ”deșteptăciunii” lor.

Ca o concluzie: nu există nici deștepți, nici proști, pe lumea asta, ci numai diferențieri nedrepte, de tip statistic și contextual. Natura-mamă-vitregă joacă perfid pe tabla de țintar a ființării. Unii au baftă, alții nu. Simplu. Te poți naște, cum am mai spus - tot în mod nedrept, desigur - cu foarte multe abillități, rezultate din încrucișări genetice anterioare; sau poți eșua încă din celulă.
Atunci cu ce drept vii tu, ”deșteptule” să plantezi bariere între oameni?
Oare, dacă erai dezavantajat, ca să nu zic ”prost”, tot la fel te îngurguțai, rostind discursuri ”deștepte”?
Sau dimpotrivă: reclamai dreptul universal la existență?

Citat: ”competiția defavorizează „proștii” împingându-i la baza ierarhiei sociale” ?

Incorect! Competiția e un eufemism pentru datul la gioale!

PS: Dincolo de aceste considerații, care au sancționat acest mod vicios de gândire, formal vorbind, stilul înecăcios al folosirii abuzive de nelogisme este prezent și în răspunsul către mine. Bașca exprimarea îmbâcsită, care nu e pe măsura cuiva, ce se prezintă drept consumator de la literă.

Fără intenția de a ofensa pe cineva, spun:

1. Abuzul de neologisme e asfixiant. E un mod de a supralicita expresia, de a spune multe și a rosti aproape nimic. E o încercare ieftină de epatare gratuită a minții cititorului. Un amalgam de vorbe fără cap și coadă.

Un exemplu, printre altele: ”Proștii își glisează a fi-ul de la starea de neofit la stadiul de mediocru care a asimilat ignarul, viața lor e o tranziție perpetuă de la absurd la superfluul în care se travestește non-sensul arătând direcția nimicului.”

Nu știu dacă ”proștii” or ”glisa” au ba ”a fi-ul” ăla, către ”starea de neofit” - probabil că sunt studii speciale în sensul ăsta, de care nu avem habar unii dintre noi - dar a face risipă de argumentații ”superflue”, încărcând discursul până la blocaj mental, e de o pedanță greu digerabilă.

2. Apoi, în plan real, chiar dacă am admite că există o prestație nocivă a ”proștilor”, pe pământ, întrebarea ar fi: cine e vinovat că unii-s ”proști” și cine, în contrapondere, merită elogii că alții-s, vai!, atât de ”poligloți și erudiți”? O fi, oare, socialul de vină? Sau poate chiar ”deștepții”, care privesc superior la liota de gângănii ”glisante” către ”extra-uri”, ”eshatologii”, ”meta-uri, ”puncte nodale” și alte alea, încât e de mirare cum de reușesc atâtea variații comportamentale proștii, în... prostia lor ”imanentă”! Pare. mai degrabă, un fel de inteligență întoarsă pe dos!
Apoi, argumentația asta, în conținutulei, cam aduce violent a segregare de tip post-modernist, adică: unii merită să trăiască, pentru că, iată ce deștepți sunt ei!... iar ăia proștii, out!... la groapa cu var a umanității, că îi încurcă pe ”deștepți” în ”refexivitățile” lor superioare!

În rezumat, relativ la stilul discursului de mai sus: e prea de tot, e excesiv, e non-sens noțional, e înecăcios acest barbotaj confuz de vorbe, cu pretenția de analiză profundă și de ”erudiție” ”superlativă”, de intelighenție ”augmentativă”, de ”sagacitate”... ”ezoterică.” În fapt, niște ”stereotipii” ”confuze”, fără cap și coadă. Personal, aș fi orientat acest text fix spre Atelier.

Scuze, dar asta e realitatea!

Încă o steluță ! Evaluând aceste două poeme, constat că ai început mult mai bine decât ai continuat. Ți-ai părăsit cumva e-ul liric sub influențe străine ? Revino-ți ! Asta-i muzica ce te-ncape !

Calimero- \"am prins ideia\"...stând pe loc\"...

Iar te-am prins, nea Calimero,
Crede-mă, ți-o spun precis,
Replica-i de nota zero,
Zece-i pentru cine-a zis...

Cuvine-se o rară mențiune pentru acest sublim travaliu prin Țara Agoniei, cea născătoare de ademenitoare miragii! Iacătă dovada că cineva, cu pas mărunt și sigur, bate cărările Templului, în căutare de magnifice inscripții. Recunoștința noastră nedisimulată, Florinule, domnia-voastră!

Când văd cum se-ntoarce droaia,
Țin de portofel și-njur:
\"Ar fi bine, cizma aia
Să le dea și-un șut în cur!\"

Ce dorință șugubeață
Are nea Sorin în el!
Dar l-întreb: \"Ți-ajung o viață
Banii strânși, să-ți stea model?!

Mulțam ție, baci Florine,
Că ai pus și pentru mine,
Ia, o vorbă cuvioasă
Prin colinda ta haioasă
Și-am înțeles, din ce zici,
Cum că n-aș mai fi pe-aici,
Că m-au spăriet veliții
Și-aș fi dat bir cu fugiții...
Eu ți-aș spune, baci Florine,
Să te uiți ceva mai bine :
\'Zent îs, în carne și oase,
Din joc nimeni nu mă scoase,
Că i-am tras lui Herinean
Bobârnace pentru-un an,
Și la anul ce-o să vină
I-oi mai trage o duzină,
Chiar de-o fi să-mi facă felul
Și-o s-ajung, hăt, cu nivelul
Pân\' la minus infinit...
Are pita și-un cuțit
Iar de mă chitesc mai bine
Ți-o cam cauți, baci Florine,
Și acu, acu, acu
S-ar putea s-o-ncurci și tu !

Pentru surplusul de tonus,
Ea vru telefonul, bonus,
El: \"Ți-am dat purcoi de lei,
Ce...lularul meu mai vrei?!\"...

Stați! Povestea-i clară, iat-o:
Țeava aia cu ponoase,
Oacheșul a reperat-o!
Și a dus-o la feroase!

Doar o lună?! măi fătucă,
Zeci de luni (și zeci de stele)
Ți-oi încrusta peste piele
De-o să-ți vină dor de ducă!